În seara asta am trăit un eveniment de muzică, poveste, poezie și emoție așa cum demult n-am mai trăit. Vinovat de toate acestea este Zoli, pe numele său întreg Zoltan Octavian Butuc. Nu-l știe multă lume. Nici eu nu-l știam dar sunt mega-încântat să îl fi descoperit în această seară care nu anunța nimic spectaculos. Am căutat pe net. Cică ar fi un spectacol ”Pentru cei care iubesc limba poezească”. Pe afiș un om cu o chitară. Anunțând că ne așteaptă la un ceai cu povești. Ok. Sună a folk, îmi place folk așa că mă duc. O ceainărie undeva pe lângă Grădina Icoanei. Probabil că nu se fumează. Mă urc într-un taxi și nimeresc evident după ce începuse spectacolul. La intrare mă aștepta prima surpriză: un foarte nou amic, Beni. Zice că mai sunt locuri. Așteptăm să se termine melodia (un cântec de dragoste interesant, mai degrabă blues decât folk). Iar oamenii stăteau ca la spectacol cu ochii pe artist. Intrăm, nu văd niciun loc în prima cameră (cea în care se desfășura spectacolul) dar merg cu tupeu în camera a doua. Loc. Mă așez și cer un ceai. Mă întreabă dacă mic sau mare. Deși nu îmi cumpăram sacou am decis că dimensiunile mele mă califică la un ceai mare. Mare înseamnă foarte mare acolo… Cam o găletușă cu ceai. Bun, nimic de zis.

Ascultam cu jumătate de ureche ce cânta Zoli. O piesă folk bine lucrată. Versuri interesante. Cred că am prins-o oarecum de pe la jumate. A doua m-a făcut să schimb masa cu una de la care chiar îl puteam vedea. Simțeam uimire. Știu chitara și ce poate face un chitarist bun din ea. Zoli o folosea cam ca pe o pernă pe care să te spijini în timp ce povestești. Doar că imediat după piesa asta interesantă, a decis să ne spună o poveste. Așa ne-a amenințat din invitație așa că na, omul se ține de cuvânt. Ne-a citit o poveste despre un ortac(minier) bătrân care ajunge în rai. Nu o citea…o povestea ca un povestaș. Nemaifiind muzică, am intrat și eu în stand-by. Dar m-a prins stilul ardelenesc, accentul…tonul…

Pe urmă a făcut o pauză. Beni a venit să mă invite la masa lui, chiar în fața lui Zoli. Am intrat cu găletușa de ceai după mine. Și am avut un sentiment ciudat…de revedere a unui prieten drag și de demult. Zoli a venit să mă salute…I-am răspuns firesc, ca și când l-aș fi cunoscut. Nu, nu-l cunoșteam. Doar simțeam că am avut de-a face multe momente frumoase într-o altă viață probabil. A venit un prieten de-al lui, Florin, să mă salute. Același sentiment. Nici pe Florin nu mi-l aduceam aminte, deși omul părea să mă știe bine de tot. Pe urmă am rămas ușor în aer. Și eu și Zoli. Ne-am dat seama că încă nu ne știam de nicăieri dar nu părea să deranjese detaliul.

A continuat povestea cu ortacul în rai. În viața mea nu am auzit o poveste atât de bine spusă. O trăia. O simțea în el, părea să fie pe rând fiecare personaj din poveste. I se umezeau ochii și transmitea atâta emoție cât eu n-am mai trăit la un povestaș. De parcă Zoli ar fi lucrat în Petrila și ar fi intrat în mină împreună cu personajul din povestea lui. Apoi a început să cânte. Chitara tremura în mâinile lui mari. Iar vocea…vocea trăgea cu emoții în noi. M-a făcut să îl simt până în suflet. Am simțit emoția lui. M-a bucurat. M-a făcut să plâng. Apoi m-a ridicat la cea mai sensibilă recitare a lui Nichita Stănescu. O cânta? O rostea? Habar n-am, nu mi-am bătut capul să analizez. Știu doar că tot ce mi se întâmpla expanda emoțional în mine. Emoții de-alea de care vrei să simți și să nu se mai termine. Tehnica impecabilă pe chitară și ușurința cu care se juca pe coarde te făcea să crezi că e doar o întâmplare că are chitara cu el. Deși fiecare vers era amplificat de armonia deloc simplă. Și am mai văzut ceva absolut unic: privea cumva către fiecare spectator și intra în rezonanță emoțională cu fiecare. A mai făcut o pauză. A venit și m-a întrebat direct: noi ne știm? Am concluzionat amândoi că nu ne știm. Dar nu era decât un detaliu. Ultima parte a evenimentului a fost din nou o explozie de emoții, artificii de armonie și de versuri care se potriveau perfect cu muzica lui.

Zoli, o să încerc să nu ratez nicio apariție de-a ta în public. Și o să le spun și celor care vor să consume artă folk de calitate să vină să simtă ce vrei tu să le dai. Am mulți prieteni folkisti. Cu modestie încerc să dau și eu celor care mă ascultă, muzică folk. Însă locul tău este în panoplia folkistilor mari, alături de Aldea, de Alifantis, de Stănculescu sau de Imre.

Multumesc Zoli pentru o seară absolut unică.

Povestașul Zoltan

Post navigation


Leave a Reply