Dacă vi se propune vreodată să mergeți să stați la hotelul Moldova din Iași, sfatul meu sincer este să refuzați sub orice fel de motiv. Puteți declara chiar că aveți gripă aviară (deși nu cred că asta îi va înduioșa pe cei de acolo…). O să spuneți că sunt subiectiv și supărat pe moldoveni datorită mix-ului maghiaroltenesc care îmi curge prin vine. Pot să vă asigur că cei mai mulți prieteni ai mei sunt moldoveni sau bucovineni și sunt foarte fericit cu ei. Deci nu e asta.

Am ajuns la Iași după patru ore și puțin de condus (sper să mai am carnet săptămâna viitoare). Știam că trebuie să ajung la hotelul menționat așa că undeva în jurul orei 12 am parcat în parcarea modernă, cu barieră și card de acces. Nu e rău, zic. Parchez și intru. La recepție sunt evident chestionat de nume. Îl declar cu mândrie. Mi se spune că n-am. Rezervare. Ah, zic, am uitat. Și cu un ton misterios și subteran spun: ”Eu sunt lectorul”. Aaaa, păi asta e altceva, așa sunteți. Convins că nu sunt mulți oameni cu numele Lectoru’ nu comentez. Completez. Iau cheia și mă duc să mă refac după drum. Ajung pe holul etajului trei și ies cu nonșalanță din liftul lent și călduț. În momentul celui de-al doilea pas, sunt atacat verbal de o doamna isterică deghizată în cameristă. Care mă somează să nici nu mă gândesc să intru în cameră. În timp ce îi aghezmuiește pe ăia de la recepție că mi-au dat camera. Încep o negociere cu tanti, este urgent și necesar să intru în cameră datorită unor cerințe fiziologice fără șanse de amânare. Cu privirea severă îmi oferă 3 minute și mă sfătuiește să nu încerc să fur din deadline. Am făcut armata așa că țâșnesc  în cameră, fac ce trebuie, mă spăl și îmi schimb hainele în două minute și 16 secunde. Ies. Zâmbește la mine și îmi spune că m-am încadrat perfect. Simt că mă voi distra bine aici…

Mă duc la restaurant să îmi revin din șocul cu camerista. Aici, un ospătar care seamănă leit cu Bran (din Stan și Bran) doar că pare că a suferit mai multe pierderi sentimentale și a fost și bătut între timp. Trist și stoic. Îi cer un meniu. Zice: ”Sunteți cu grupul?”. Zic: ”Da”. Cu care? Aici m-a prins, nu știu cum este trecut grupul în sala de mese. Oftez și mă duc la recepție. Aflu numele de cod al grupului și mă întorc în restaurant. Tot Bran vine. Îi spun numele de cod. Îmi spune că abia la două mă poate servi. Zic: Dar eu vreau să beau o cafea acum. Acum nu se poate. Decât pe bani. Mă gândeam că omul e din altă eră…păi pe bani mă gândeam și eu. Atunci vă aduc un meniu, zice. Minunat! Iau meniul și văd o mulțime de feluri de mâncare. Nu mâncasem și mai era cam o oră jumate până la 2. Îl întreb dacă pot mânca ceva. Zice că da, dar la 2. Zic că vreau mai repede. Zice că nu se poate. Zic că plătesc. Se uită mirat de trist la mine și zice că bine. Încerc să cer mai multe feluri de mâncare. Le cer dar aflu că nu există decât în meniu. Îl întreb ce îmi poate aduce repede. Zice că o salată de vinete. Bun. Vreau!  Mi-o aduce. Mă întristez și eu. În farfurie este mult ulei și urme de vinete care se zbat în ulei ca peștii în acvariu. Gust. Deși puteam să îmi dau seama și să nu gust. Îmi dau seama de ce au pus atât de mult ulei. Pentru că e rânced. Îi spun ospătarului că nu e bună. Zice că dacă pun multă sare și piper se poate mânca. Zâmbesc amuzat. Mănânc roșia. Roșia e bună dar micuță. Primesc și cafeaua. Îmi amintește de armată sau de taberele prin care mă duceam înainte de 89. Lungă, chioară și împuțită. Întreb dacă nu au cumva și espresso. Zice că doar la micul dejun pentru că după aia închid aparatele de espresso. De ce? Așa este regula și regula o face șefu de sală. Conchid că e mai bine să nu mai cer nimic.

La 2 vin și participanții mei. Săracii de ei sunt avizați. Nu e primul curs la care stau la hotel Moldova. Trei mă întreabă când începem cursul că ei merg să mănânce în oraș. Nu înțeleg de ce dar simt că voi afla repede. Ne punem la masă. Bran este secondat de o doamnă ospătar care are brațul cât coapsa mea (și am o coapsă destul de mare). Din ochi o plasez la dimensiuni de divă: 150-150-150. Are peste 1,85 și o mutră de ucigaș în serie. Probabil că se amuză bătându-l pe Bran în bucătărie. Bran este foarte reverențios și nu îi trece prin față. Prind cu coada ochiului și câteva gesturi de fereală când se apropie unul de altul. E clar, Bran e o victimă. Și noi la fel. Primim o ciorbă de perișoare. Unii doar în farfurie, alții pe unde cade din polonic. Nu vociferează nimeni. Ne e frică. Ciorba este produsă cu dublu scop: când se răcește poate fi la fel de bine saramură. N-o mănâncă nimeni. Felul doi este specific moldovenesc, cred: piele de pui la grătar cu legume mexicane. Am căutat carne sub pielea aia. N-am găsit. Legumele mexicante cred că sunt decor, nimeni nu reușește să le mânânce. Cred că le lasă pe farfurie pentru seriile următoare că n-au cum să se strice la cât de tari sunt. La desert primim niște sandwich-uri cu frișcă. Mi-am dat seama că voi pierde niște kilograme și, la urma urmei ăsta e un lucru bun.

Ca să termin cu restaurantul minune pot să vă spun doar că pe lângă Bran și femeia Killer au mai apărut de-a lungul celor 4 zile:

  • O ospătăriță blondă cu probleme la mansardă (vorbea singură și se auto-certa că nu se mișcă mai repede iar dacă se certa prea tare începea să plângă). În fiecare seară spărgea cel puțin trei farfurii (de preferință în spatele meu). Și pe asta o bătea moanstra aia mare în bucătărie.
  • O fetiță despre care am dubii că și-a serbat majoratul. Pe asta o puneau să debaraseze și o hăituiau cu ghionturi și priviri urâte să se miște mai repede.
  • Șeful de sală – sigur a servit model pentru Wally Wallrus din Woody. Ăsta cred că îi bătea pe toți și n-am să uit  seara în care i-am cerut lui Bran un pahar de vin alb și m-a rugat să mai aștept puțin că șefu de sală e nervos și n-o să-i dea.

La capitolul mâncare mi-e greu să spun ce fel de mâncare m-a amuzat mai tare. Ar putea fi porția de pârjoale moldovenești pentru pitici din alte zone folclorice (erau 5 pârjoale pe o farfuriuță de cafea și nu se atingeau una cu alta, dar pluteau fericite într-un sos inventat probabil de un mecanic auto). Sau ideea de a servi legume mexicane pline de porumb semifiert cu mămăliguță. Sau poate mocirla de macaroane fierte pănă le-a murit butelia, amestecate cu două feliuțe de slănină și asezonate cu brânză pusă la înnobilat fără mucegai (cât să se strice și să țină la distanță orice om cu simț olfactiv mediocru).

În episodul următor o să vă povestesc despre minunile hotelului (altele decât restaurantul). Și credeți-mă, nu sunt puține. Doar că devine prea lungă postarea și nu vreau să plictisesc pe nimeni. Morala acestui episod este simplă: dacă nu vă puteți feri de locația asta deosebită, aduceți-vă mâncare de acasă. E mult mai sigur și mult mai prietenos să mănânci în cameră decât să ai de-a face cu armata de ciudați din restaurant…

 

 

Odiseea ieșeană: aventurile unui muntean în estul îndepărtat

Post navigation


3 thoughts on “Odiseea ieșeană: aventurile unui muntean în estul îndepărtat

  1. Ce sa spun! Am citit aceasta postare si atat de mult am ras incat am febra la falci. Am ras, cu toate ca am trait acele evenimente “unplugged”, ca sa ma exprim mai “academic”. Dar de asta este romanul un om placut, pentru ca are capacitatea de a se adapta oricaror conditii (chiar daca la hotelul Moldova sunt cam terifiante), si chiar sa zambeasca dupa. Te saluta, din Roman, un prieten cu care sper ca ai trecut mai usor peste cele petrecute la hotelul Moldova, facand haz de necaz. Inchipuieste-ti ca peste o saptamana voi fi iar acolo. Toate cele bune!
    Adrian

  2. Draga Adrian, pot spune ca am desoperit in tine un om adevarat si un foarte iscusit partener de discutii. Da, imi pare bine ca ai ajuns acolo in “tura mea”, imi pare rau ca te vei intoarce in locul ala absolut ciudat. Insa ai la Bucuresti un prieten care va avea tot timpul usa deschisa pentru tine. Si pe cea a casei si pe cea a sufletului.

Leave a Reply