Îmi place să mănânc. Nicio noutate pentru cei care mă cunosc: sunt ceva mai rotofei decât ar trebui să fie un Adonis de vârsta mea, la înălțimea mea. Nici măcar nu mă deranjează (decât atunci când apar în poze sau material filmat și mi se vede opulența stomacală). Nu pot să mă laud că știu să și gătesc (altceva decât omletă băloasă la care sunt campion cel puțin pe continentul ăsta). Așa că mă duc la păpat în oraș. Știu că cea mai bună ciorbă de potroace e la Harbour în Piața Amzei. Că cea mai bună ciorbă rădăuțeană o găsesc la La Mama. Că dacă vreau să mănânc ieftin și bun mă duc în Regie la Ion și Mărie (na că a ieșit și poezie). Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plac experiențele. Acum ceva timp o persoană calificată în arta fotografică a pozat o invenție a unui restaurant din zona Lahovari. Un tort de clătite cu spanac și nu mai știu ce invenție de sos. Am văzut, a fost dragoste spontană și am simțit că dacă nu voi încerca preparatul ăla o să mă usuc și o să mor. Așa că l-am încercat. Pre cât de frumoasă era poza pe atât de insipid era preparatul. Sec, cu spanac proaspăt intercalat cu dărnicie între niște clătite de carton si cu un sos care era de fapt smântână subțiată cu apă. Adică am păscut niște spanac cu smântănă apătoasă.  Puah!

Îmi place interacțiunea cu ospătarii. Specie pe cale de dispariție. Nu-mi place să citesc meniul, mă obosește, are prea multe cuvinte și zero acțiune. Cu ospătarii însă îmi place să intru în vorbă. Deși știu că mă costă. În general nervi. Dar cum am mulți de cheltuit, nu mi se pare așa o dramă.

N-o să dau numele localului că nu vreau să-i fac reclamă negativă. Auzisem că se mănâncă bine și că e și atmosferă faină. Am sunat să fac rezervare. Uimirea din vocea persoanei cu care am vorbit nu mi-a trezit nicio suspiciune (deși ar fi trebuit). Mă vedeam cu un vechi prieten și fost coleg de facultate. Am ajuns în același timp. Prima surpriză: era pustiu. Ora 7 seara. Mă rog. O fi vreun meci la tv. Am fost acostați de o domniță relativ drăguță și i-am comunicat că avem o masă rezervată pentru ora 7. A verificat cu sprâncenele ridicate până spre ceafă de mirată ce era. Și ne-a condus la masa de lângă grupul sanitar (nu era nevoie de semn pe ușă că se simțea de departe ce e acolo). Am întrebat dacă celelalte mese sunt ocupate. Mi-a spus că nu, dar dacă am făcut rezervare aia era masa. Și dacă nu? Dacă nu putem sta oriunde, mi se spune. N-am înțeles. Ne-am pus la altă masă.

A venit un nenea ospătar cu meniuri. Amicul meu s-a apucat de lectură. Eu mi-am aprins o țigară. După o vreme, a revenit iar nenea ospătarul. A început clasic cu “ce serviți”. I-am sugerat să servească el și noi să mâncăm ce ne aduce. Mare papagal mai sunt uneori (deși știu că sunt oameni care consideră că mai bine număr de câte ori nu sunt). Nu s-a prins. L-am întrebat ce recoamandă. Mi-a spus că tot e bun. Nu pot încerca tot. Am insistat. Mi-a spus că nu mă poate ajuta. Ok, am luat meniul. Văd o friptură interesantă. Zice că e de vacă. Nenea imi spune că el nu ar lua așa ceva. Dar ce ar lua, întreb mirat. Mă întreabă dacă mi-e foame. Zic că din moment ce aș mânca, dorință există. Îmi sugerează în fine ceva…paste cu ketchup. Ieftine și sățioase. Încerc să nu o implic pe mama lui în discuție deși sunt megatentat. Între timp amicul meu încearcă și el timid să comande nu știu ce fel de mâncare. Zice nenea că poate să i-l facă dar fără brocoli, fără brânză și fără sparanghel. Mai avea puțin și îi sugera să vină cu mâncarea de acasă. Zic: ce aveți pregătit și bun? Îmi zâmbește angelic și zice că pastele sunt făcute de la prânz dar se pot reâncălzi repede. E clar, băiatul e idiot. Sugerez amicului meu să mergem în altă parte. Acceptă. Plecăm.

Mergem la un local apropiat, vestit pentru beri. Eu unul nu beau bere. Dar na, o dată la 6 luni și dacă e și ceva special e ok. Intrăm și o premiantă cu ochelari cu lentile de 22(cm grosime) ne întreabă dacă am venit să ne jucăm. Încep să cred că destinul are chef să facă mișto de noi în seara aia. Zic că nu, dar evident mă interesază ce am putea să ne jucăm acolo. Coloniștii din Catan. E seară de etapă. Simt că iar am nimerit aiurea. Zic că vrem să bem o bere. Se uită la mine cu o milă excesiv de bine conturată pe față. Era clar că am decăzut din orice fel de poziție favorabilă. Ne arată o masă la care ne-am putea așeza și ne spune că: nu se fumează, nu se vorbește tare, nu se interacționează cu jucătorii și mai erau vreo patru de nu pe listă. N-am mai băut bere într-o mânăstire și nu știu dacă sunt pregătit să încep în seara asta. Amicul meu însă se agita cu meniul de beri în mână. Zice că a găsit una de excepție. Oftez și mă așez mai confortabil pe scaun. Comandăm berea. În timp ce spuneam ce vrem să bem suntem invitați de vreo două ori să reglăm volumul către minim. Așa am înțeles ce înseamnă stoicismul. L-am practicat, e nasol. A venit cu berea. Amicul meu a zis că o bea din sticlă. Eu, un lord, am decis că accept să mi-o toarne în pahar. Știți cât poate dura decantarea unei sticle într-un pahar? Ei bine, între cinci și opt minute. O rotea, turna puțin, se oprea să dispară spuma…M-am simțit ca participând la un ritual șamanic cu bere. Când a terminat eram așa de plictisit că îmi venea să renunț. Amicul meu băuse deja jumătate din berea lui. Dau să o iau pe a mea exact în momentul în care dibacea de ospătăriță avea chef să își recupereze tava de pe masă. Inevitabil, tava ei a fost mai fermă decât paharul meu cu bere. M-a trezit senzația de bere prin pantaloni. Ochelarista a decis că eu sunt vinovat că nu m-am putut abține să iau berea după ce s-ar fi retras ea. Mi-a adus șervețele și a pus cam jumătate de pachet pe pantaloni. Exact în zona aceea. Dacă știți ce înseamnă un slam dunk aveți exact imaginea plasării șervețelelor. Am icnit scurt și am început să țopăi pe călcâie sub privirile oprobiate ale coloniștilor din Catan. N-am mai stat…Evident că am plătit berile (a mea fiind consumată de pantaloni și nu numai).

Am plecat cu o pată evidentă în zona inghinală a pantalonilor. Mi-a fost greu să găsesc un taximetrist pe care să-l conving că sunt ok cu prostata și nu ud canapeaua decât dacă vreau eu. M-a luat unul cu figură de pustnic și cu o mașină care a participat cu siguranță la primul război mondial deși era dacie. Mi-a pus în vedere că mă duce pentru un pol. Am acceptat, ce șanse aveam?

Și am tăiat în mintea mea două localuri de pe lista locurilor pe care le voi mai frecventa vreodată.

 

 

 

Nu sunt haiducii…sunt ospătarii

Post navigation


Leave a Reply