Azi n-am vrut să mai postez. Mă trăgeau tastele tare de tot să scriu și m-am ținut cât am putut eu dar este evident că nu ma pot. Pentru că subiecte legate de nașterea unui șef încă ar fi multe. Am băgat de seamă că la fiecare nivel de creștere se mai adaugă câte un tabiet, o marotă, un obicei și/sau o superstiție. Azi mă gândeam să vorbesc despre sindromul Dumnezeu.

Sindromul apare în momentul în care dispare timiditatea dată de noua poziție. Cu alte cuvinte, vine un moment în viața noului șef în care se relaxează cu ceea ce i s-a întâmplat. Când începe să se obișnuiască să fie șef, să fie întrebat cu oarecare supușenie de oamenii din subordine dacă este bine să facă ceva anume, să fie întrebat de fiecare dată dacă mănâncă la prânz și ce mănâncă la prânz și alte delicii de-astea. Se cuibărește în conștiința noului șef un fel de mulțumire de sine, când omite că este șef și crede că pur și simplu oamenii îl recunosc ca fiind superior. Nu că ar fi, dar nimeni nu-i spune asta.

Și uite așa, șeful începe să creadă că stăpânește cu clemență un fel de moșie pe care poate lua decizii, poate împărți bunăvoință sau poate executa sumar, după bunul său plac. Probabil că primul semn de sindrom este atunci când își schimbă obiectul de scris. Nu știu dacă ați remarcat dar șefii încep brusc să scrie și cu stiloul. Deși până atunci au scris doar cu pixul (uneori din cele luate de pe la cursuri sau de prin hoteluri). La început vorbim de un stilou sobru dar simplu, fără pretenții. Aproape toți prietenii mei General Manageri au făcut însă efortul să-și ia Mont Blanc (asta cred că este o superstiție). E ca Rolexul care apare pe mâna unui șef de la un anumit nivel în sus (și asta mi se pare tot superstiție). Sau ca stofa care crește în calitate pe costumul bărbaților șefi. Culmea, dacă la bărbați crește împăunarea, la femei scade numărul de podoabe sau cantitatea de fard – crește calitatea lor și mai ales încep să devină mai toate de marcă. Acestea sunt semnele vizibile. Și pot să recunosc că o parte sunt oarecum firești. Pentru cei care nu înțeleg noțiunea de ”șef” este bine să te deghizezi în șef atunci când ajungi șef.

Doar că tot atunci începe să apară și maladia puterii. Pe nivelul respectiv, evident. Cât timp ești cel care emite judecăți despre oamenii din subordine, pare să ai un oarecare drept de a împărți benevolența după cum ai chef. Asta se întâmplă mai ales în perioada evaluărilor anuale. Și imediat după, la stabilirea obiectivelor pentru perioada următoare.  Vine un moment în care șeful începe să nu-și mai explice deciziile. Le dă pur și simplu. Și atunci când subordonații cer explicații, începe să fie deranjat de tupeul lor. De multe ori se întâmplă acest fenomen după chipul și asemnănarea șefului de mai sus de el. Iar atunci când începe să nu mai mănânce sau să ia pauze cu oamenii lui ci cu șeful lui direct sau cu cei ”de-o seamă ierarhică” cu el, sindromul Dumnezeu este evident stabilizat în mintea noului șef.

Nu este musai să fie prezent la toți șefii. Din ce am postat sătămâna trecută pot spune doar că ”șeful sărac” nu va suferi niciodată de acest sindrom. Nici ”șeful bunicuță”, care se hrănește cu iubirea pe care oamenii lui i-o dau zilnic. De asemenea nu este musai să apară la primul nivel de șefie. Când ai de gestionat un număr relativ mic de resurse (umane, financiare sau materiale) este mult mai probabil să nu apară.

Acest sindrom este un fapt, nu neapărat o boală. Iar cei la care se manifestă sunt din păcate ultimii care își dau seama (dacă își dau seama) că fac ceva diferit decât ceea ce ar fi normal să facă. Mulți șefi își ascund fricile sub un astfel de sindrom, alții argumentează că doar așa pot păstra disciplina în echipă, cel mai periculos fiind la cei care nu au un motiv anume și la care se manifestă pur si simplu.

Dacă șefii înțeleg la timp că nu sunt aleși de zei ci tot de oameni și că oricare dintre oamenii din subordine pot ajunge din diverse motive să urce ierarhic mai repede decât ei, vor încerca să controleze și să reprime asemenea manifestări. Iar când vor ajunge să spună: ”Ce caraghios am fost când făceam așa…” înseamnă că au înțeles măcar ce n-ar trebui să facă o dată ajunși în poziții de conducere. Și mai înseamnă că sunt pregătiți să facă următorul pas ierarhic.

Nașterea unui șef: Episodul 5 Sindromul Dumnezeu

Post navigation


Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.