Image result for itp masinaDe câte ori încep să scriu ceva pentru chestia asta care se cheamă blog am câteva sentimente (nu neapărat contradictorii): mi-e rușine (de cei care m-au încurajat să scriu pentru că n-am mai scris de ceva vreme), mi-e oarecum (ciudă că parcurgătorii de text vor să se râdă) mi-e teamă (că voi fi prea acid cu unii sau cu alții si na, nu-i bine să fi atât de acid) și mi-e foame (dar asta mi-e tot timpul așa că nu se pune musai aici și nici măcar nu e un sentiment).

Trecând peste sentimente, voiam să vă povestesc cum am obținut ultimul ITP acum puține zile pentru mașina iubitei mele. ITP este combinația de litere care, dacă nu este făcut la zi, te lasă fără talon și fără o incredibil de consistentă sumă de bani din portofel. Nu e complicat de făcut însă niciun service, mecanic sau polițist care se prinde că o să-ți expire săptămâna viitoare nu te anunță despre asta. Îi bănuiesc că sunt sadici și le place să își imagineze cum o să rămâi tu fără talon. Ei bine, la mine totul ține de vise și de noapte (na, ce chestie! Noaptea visez). Și uite-așa m-am trezit într-o dimineață transpirat și speriat că mi s-a întâmplat și mie.

Am sărit din pat (nu e ușor pentru unul de talia mea să sară, dar am sărit la propriu), am năvălit pe locul în care bănuiam că se află talonul și evident că iar m-au luat transpirațiile: nu era acolo. Logic, nimic din ce pun eu undeva nu rămâne acolo pentru mai mult de o zi, că mă gândesc de multe ori să fac o sfeștanie sau ceva care să scoată dracii din casă (sigur că ei îmi ascund lucrurile). A urmat o luptă cu sertarele, gențile și sacourile în care s-ar fi putut ascunde de mine blestemăția aia de talon. N-a fost rău, pentru că am găsit o mulțime de obiecte pe care le mai cumpărasem de două sau trei ori pe motiv că nu aveam. Într-un final, am avut o revelație: să mă uit pe masă. Și evident că era revelația care trebuie, talonul se tăvălea de râs pe cea mai mare (și singura) masă din living. Am deschis înfrigurat la rubrica ”mai am ITP sau nu” și am constatat că încă mai aveam. Am întrebat-o și pe Flori despre ITP-ul ei. Fata, organizată, știa unde era talonul dar nu știa ce și cum cu ITP-ul. Ei bine, al ei expirase de cinci zile. HUH! Să mai spună cineva că nu suntem oarecum norocoși. Doar de cinci zile nu e  așa o dramă. Mi-am propus să dorm mai mult noaptea, poate că mă vor mai trece vise d-astea înțelepte.

Apoi am început să explorez Google. Să văd unde se află cea mai apropiată locație care se ocupă de blestematele alea de litere. Și am găsit relativ repede: pe Plevnei. Sun și vorbesc cu un domn destul de spartan în exprimare. Îi spun ce vreau și înțeleg din mârâitul lui că mă poate servi. Îmi vine să mârâi și eu la el dar îmi păstrez graiul articulat și îl întreb dacă pot veni chiar acum, în cinci minute. Mârâiciosul articulează ceva gen ”da unde stați” și când îi spun unde stau mă asigură că doar pe calea aerului aș face cinci minute până la el. Păi de la mine pe Plevnei…. ”Care Plevnei domnule? Noi suntem locați la ieșirea spre autostrada București Pitești”. Îmi adun telefonul de pe jos unde ajunsese de emoție (nu a lui, a mea) și îl asigur că pe Internet zice că ar fi pe Plevnei. ”N-are a face, zice. Ne-am mutat acu 7 ani și mai bine…”. Mulțumesc și închid. Înjur după ce mă asigur că am închis că așa mi se pare politicos.

Continui căutarea și găsesc  (surpriză) un service pe Cobălcescu. Service care se cheamă chiar Cobălcescu. Așa da! În naivitatea mea consider că un sevice care se cheamă ca strada pe care se află trebuie să fie în continuare acolo, că altfel și-ar schimba numele. Sun și vorbesc cu un domn foarte civilizat care mă asigură că la ora unu pot veni cu mașina că se rezolvă. De emoție că se rezolvă așa repede îmi vine să beau ceva dar nu conduc niciodată după ce beau. Așa că o anunț pe Flori și aștept să se facă ora (mi-am calculat eu că în 15 minute ajung) și îmi adun satisfăcut restul de acte.

La ora cu pricina pornim tovărășește spre locul faptei. Nu mă uit neapărat la număr că nu e așa mare strada cu pricina. O luăm de la capătul ei. Și mergem încetișor, ignorând concertul de claxoane organizat în cinstea noastră de șoferii nervoși din spatele nostru. Până la jumătate, nimic. Mă uit pe net încă o dată să găsesc numărul (am tras firesc pe dreapta, mă rog, pe stânga pentru că e cu sens unic). Văd numărul pe net. Ridic ochii și îmi dau seama ce norocoși suntem. Imobilul cu numărul respectiv e chiar în fața noastră. După aia mă răzgândesc în ceea ce privește norocul…Era o viitoare sucursala ING. Mă uit din nou pe net. Nu se schimbase nimic. Întreb un paznic elegant și dispus să ajute. Zice că nu e niciun service acolo. Ei da, că eu nu m-am prins că n-ar fi. Da unde e? Păi nu știu. Sun. Nu răspunde. Mă uit la ceas: unu fără opt minute. Simt puțină panică. O simt degeaba că nu mă ajută. Mă ajută în schimb paznicul. Dă un telefon la o doamnă care lucrase sau care deținuse imobilul. Mi-o dă la telefon. Zice că service-ul s-a mutat în fix cealaltă parte a orașului. Iar simt oarece emoții pe dinăuntru. Sunt la un alt număr de telefon, de la adresa indicată. ”Da, aici e! dar nu am cum să vă fac legătura că sunt în pauza de masă” îmi spune o voce tânără și feminină. Îi spun că o să întârzii. Zice că n-are nimic, că suntem în România. Nu văd legătura. Pornim la drum.

Drumul l-am făcut ca și când aș fi fost la Monaco în zi de raliu. În mine se dădea o luptă între geamănul care mă avertiza că n-am ITP și dacă mă oprește e nasol și geamănul care mă încuraja să o calc că merită să nu întârzii (dacă nu v-ați prins, sunt în Gemeni). La luptă a participat și Flori, care evident că ținea partea mașinii și care îmi reamintea că mi-am obținut carnetul de șofer la Pitești și că mașina ei nu a mai fost niciodată turată la 3500 de rotații pe minut. Am ajuns la unu și douăzeci. Fără amenzi sau opriri aiurea. Bine. În față, la stradă, diverse reprezentanțe auto. Nu mă descurc. Întreb un domn în salopetă de mecanic auto. Îm spune că e lângă cimitir. Îmi place ideea dar îi spun că nu sunt de pe-acolo. Și nu știu unde e cimitirul deși nu cred să fie vreun cimitir prin zonă. Este, zice, cimitirul de mașini. Pornesc într-acolo cu gândul că dacă nu trec inspecția, mă aruncă direct la cimitir cu mașină cu tot.

La locul faptei, o gheretă și o rampă sofisticată pentru examinare. Un alt domn în salopetă se uită sever la noi. Îi explic motivul întârzierii. Nu pare să mă creadă. Mă pune să ridic capota motorului care mergea (eu încă la volan). O deblochez, o ridică el. Se uită lung. Mă întreb ce-ar putea fi în neregulă acolo. Iese cu capul de după capota motorului și zice: e mașina dumneavoastră? Îi spun că e a doamnei din stânga și îl întreb dacă e vreo problemă. Zice că o să identifice el toate problemele care sunt. Îmi cere actele. Ne dăm jos și îl las pe el să conducă o mașină cu capota motorului ridicată. Cred că e vreun cavaler jedy din moment ce n-are nevoie să vadă pe unde merge. O potrivește în niște gropi cu cilindri. Nu-i iese din prima (deci nu-i jedy). O tot frecănește înainte și înapoi. Apoi o oprește. Se dă jos și ia un fel de supozitor de metal pentru țeava de eșapament. Mă apropii și întreb timid dacă e vreo problemă. Zice că e sigur că sunt probleme dar n-a găsit până acum. În maxim 10 minute se apropie posomorât și îmi zice că e totul ok. Parcă-i părea rău. Îmi dă actele și un post-it galben pe care erau scrise niște numere. Și mă îndrumă la reprezentanța cea mai apropiată (și cea mai premium, de lux, de top) să plătesc suma de 90 de RON. O las pe Flori să înroșească telefonul lângă mașină și pornesc cu veselie într-acolo.

Chiar mă miram cât de repede scap eu de făcut ITP-ul. Și mai intram și în show-room-ul de lux al unei mărci nemțești care, chiar dacă nu face parte dintre favoritele mele, e mașină de mașină. Am intrat. Mirosul, temperatura, ambientalul de excepție te delectau alături de câteva modele de top ale mărcii. Nu erau decât trei clienți în show-room. Și mulți angajați ai firmei care păreau că s-au întrunit la o ședință ad-hoc. Mă apropii de ei și îmi dreg vocea. S-a uitat unul dintre ei la mine, m-a măsurat (cred că m-a și cântărit din priviri) și a fost evident că nu m-am calificat pentru dialog. Am mai încercat o dată faza cu tușitul și, când am văzut că e în zadar, am întrebat în aer unde se plătește ITP-ul. Și-au ridicat toți privirea spre mine ca și când aș fi un marțian care a intrat în farmacie să ceară morcovi. Mă întreabă unul ce mașină am. Am spus. Așa reacție n-am prins nici la cele mai bune bancuri pe care le spun la chefuri: veselie maximă! Zice unul: ”Nu e marca noastră! Trebuie să mergeți la primul birou să vă facă factura și pe urma la casierie”. Am încercat să număr care e primul birou de mai multe ori în speranța să nu fie singurul birou la care se afla un client. N-a ieșit. Acela era. M-am apropiat.

Desigur că doamna client era o persoană elegantă și cel de la birou era lapte și miere cu dumneaei. Dar apărusem și eu în peisaj. Am folosit privirea aia cu kriptonită, care măcar rănește dacă nu ucide. Mi-a luat ceva să îl fac să o simtă. Mă salută și mă invită să am răbdare că are deja un client în față. Bine, zic. Și rămân acolo. Pe măsură ce îi făcea mai multe complimente doamnei nivelul meu de nervi creștea amenințător. La un moment dat se oprește din discuție și mă întreabă de ce nu stau jos, că durează la fel de mult și dacă stau în picioare. I-am spus că tocmai d-aia prefer să stau în picioare. A apărut cineva la biroul de lângă al lui. Mă îndrept cu speranță către el, trec prind dialogul cu ”ce mașină aveți” și revin la primul birou. Omul de la biroul ăla nefericit mai avea puțin și mă lua la palme. Senzația era reciprocă. Ma sună Flori să mă întrebe dacă am uitat să o iau pe ea și pe mașină. Îi spun că e aglomerat. Nu e dar așa pare.  Am stat cel puțin un sfert de oră să admir gentilețea cu care o trata pe doamnă. Femeia, sensibilă, începuse să se cam simtă prost de presiunea pe care o puneam eu din spate. Și a urmat o fază drăguță în care ea nu mai dorea nimic dar nenea ăla nu voia să o lase să plece. Uite-așa, de-al naibii. Când a văzut că nu o mai poate ademeni cu nimic, a decis că trebuie să printeze ceva hârtii. Muuuulte. Pe care le-a printat tacticos, apoi le-a capsat. A început să i le prezinte clientei. Care era de acord și cred că se cam săturase și ea de temporizare. A vrut să semneze dar nenea a insistat să îi explice fiecare literă și cifră. Cred că i-a explicat și dungile de la tabel. Apoi a decis să decapseze hârtiile ca să poată fi semnate mai ușor. Pe urmă a vrut să le capseze din nou dar nu mai avea capse. Doamna a spus că e ok să le lase așa dar n-ai să vezi! A plecat să caute capse pe la colegi. L-a evitat pe ăsta de lângă el. A porni voinicește în excursie în cealaltă parte a încăperii. S-a întors după ceva timp victorios. A vrut să mai treacă o dată prin documente cu clienta. Vă dați seama ce se întâmpla cu mine în acest timp? Am mai avut patru încercări disperat să cer ajutorul altcuiva, să las banii la casă pur si simplu și alte cele din aceeași gamă. Fără succes. Doamna de la casierie avea chiar o privire plină de compasiune când mi-a spus că n-am cum să evit discuția cu potențialul motiv pentru 15 ani de pușcărie cu executare (atât se dă pentru omor deosebit de grav).  Mă sună din nou Flori și imi spune că dacă nu mă prezint la locul în care se află ea, o să considere că am părăsit-o cu bună știință. O împac spunând că depind de un domn care nu are decât două viteze și nici alea ok.

După mai bine de 20 de minute doamna s-a ridicat. Cetățeanul de la birou s-a ridicat să o conducă (am crezut eu). Și dus a fost. Pentru încă vreo 10 minute. Am intrat în panică. M-am gândit că și-a dat demisia sau, mai rău, că a fost răpit de clienți la fel de furioși ca mine pentru a fi linșat (mi-ar fi părut rău să nu fi participat și eu la procesiune). Între timp mă sună iar Flori. L-au sunat la insistențele mele mai mulți colegi. A apărut la un moment dat gâfâind. Mi-a spus că nu e normal să fac așa presiuni că el își face doar treaba. Zic că a dispărut și m-a lăsat cu ochii în bec. Zice că a băgat în service mașina doamnei. Păi nu putea s-o facă după ce mă rezolva pe mine? Nuuuuuuu, zice, e împotriva procedurii. Și începe un scurt dar incisiv interogatoriu. Că talon și buletin. Că ce serie de buletin am. Păi nu e trecută pe buletin? Ba da, dar să fim siguri că….Mă ofer benevol să îi dau și cnp-ul. Nu-l vrea și spune că nu e elegant să vorbesc așa cu el. Nu știe săracul ce aveam eu să îi spun (total lipsit de eleganță, recunosc). Mă plâng de modul în care am fost tratat. Îmi spune că nu e vina lui, că șeful lui decide, că nu sunt destui angajați și tot felul de alte bălării de scuze ieftine care aproape că mă făceau să mă simt vinovat (dar n-au reusit). În fine, a printat factura. În două exemplare. L-am rugat să nu o mai capseze și nici să nu mi-o explice. Am cronometrat aproape 45 minute de stat aiurea in show-room-ul unei mărci de lux. Cu servicii muuuult sub limita normalului (nu a luxului, a normalului). Marca de 7 stele, serviciile de 2 margarete și alea ofilite.

Doamnelor și domnilor patroni, doamnelor și domnilor manageri și orice domn sau doamnă care e implicată în decizii, instruiți-vă angajații! Că nu-i normal ca pentru un serviciu care durează 10 minute să stai de cinci ori mai mult să plătești. O sumă infimă de altfel. În condițiile în care o ceată de angajați stă degeaba pe lângă.  Vi-i instruiesc eu și vi-i aduc la același număr de stele ca marca, să nu creadă oamenii că a scăpătat tehnologia germană și nu-și mai permite servicii de calitate.

ITP de Bucuresti

Post navigation


Leave a Reply