Image result for denumire oficiala parc cismigiu

Povestea parcului începe în 1780, atunci când domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti, îl însărcinează pe Dumitru Siulgi, în calitatea sa de „Mare Cișmigiu” să organizeze două cișmele în București. Una dintre ele avea să fie chiar pe teritoriul parcului din zilele noastre. Problema este că balta a devenit curând un focar de infecție și uneori, atunci când erau ploi puternice, apa din Cișmigiu ajungea până la Mănăstirea Sălindar, locul în care astăzi avem Cercul Militar.

Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul a fost cunoscut ca grădina sau balta lui Dura neguţătorul. Se afla aici o baltă plină de mâl, cu izvoare subterane, care nu secau niciodată. În ea creşteau trestie şi papură, adăpost pentru raţele sălbatice. Când ploua mult şi se revărsa Dâmboviţa, apa din Cişmigiu ajungea până la zidurile mânăstirii Sărindar, pe locul unde se înalţă astăzi Cercul Militar Naţional.

Image result for Kiseleff

Pe la 1830, generalul Pavel Kiseleff dădea ordin să se sece balta şi “să se facă o grădină publică”. Lucrul acesta va fi însă realizat mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Astfel, un pas important a fost făcut la 27 februarie 1845. Atunci, locul pe care se află astăzi Cişmigiul a trecut în proprietatea Sfatului Orăşenesc, printr-un decret semnat de prinţul Bibescu. În 1843, acesta chema doi experţi în horticultură din Germania: arhitectul peisagist Wilhelm Friedrich Carl Meyer şi asistentul său, Franz Horer. Cei doi veneau la Bucureşti, prima lor sarcină fiind aceea de a crea aranjamentele florale pe ambele părţi ale Şoselei Kiseleff.

Meyer, fost director al Grădinilor Imperiale din Viena, priceput şi deosebit de muncitor, începe bătălia cu mlaştina din Cişmigiu, biruind-o şi reuşind transformarea acestui loc insalubru într-o bijuterie. Spunem bătălie, deoarece mlaştina era mare, plină de broaşte şi alge; ea era totodată loc de refugiu pentru hoţi şi tâlhari, care găseau un adăpost bun pe insula din mijlocul lacului.

Meyer foloseşte balta, transformând-o într-un frumos lac, cu toate instalaţiile de canalizare pentru a putea fi golită şi curăţată; în centru instalează o fântână arteziană. Iarna, lacul devenea un imens patinoar, spre încântarea bucureştenilor.

În anul 1856 o parte a lacului a secat datorită pantofarilor dimprejur, care aruncaseră aici resturile de materiale specifice meseriei lor.

Tot Meyer va trasa şi aleile, folosind fiecare ridicătură de teren pentru o cât mai plăcută vedere de ansamblu. Peisagistul a început o activitate febrilă. Sunt plantaţi peste 30.000 de arbori indigeni, dar şi specii rare.

“Materialul” fiind adus de la Viena (platani, liriodendroni, magnolii, aluni, peri, frasini pletoşi, meri decorativi). Au mai fost realizate grote artificiale, covoare florale, poduri şi au fost montate bănci. Meyer a trasat judicios aleile de-a lungul cărora a plantat speciile arborescente; el avea intenţia clară ca bucureştenii să fie feriţi de căldura verilor autohtone şi de praful oraşului. Astfel, zonele de promenadă sunt reprezentate de alei largi, drepte sau sinuoase, ce conduc spre obiective interesante. Din păcate, Meyer a murit în 1852. Avea doar 38 de ani, stingandu-se din cauza febrei tifoide. În acelaşi an, Grădina Cişmigiu a fost oficial deschisă.

Modernizarea s-a făcut însă lent, în funcţie de mijloacele tehnice existente la îndemâna primăriei, obligată, în primul rând, la executarea lucrărilor edilitare imperios necesare. Ulrich Hoffman, care i-a urmat la conducerea lucrărilor lui Meyer, decedat la numai 38 de ani, este autorul primului proiect al Grădinii Botanice, el însuşi fiind un apreciat botanist, profesor al Universităţii București. Consolidarea malurilor lacului şi asigurarea scurgerii apei în Dâmboviţa a fost impusă de minima igienă.

Grădina era însă situată, în continuare, în mijlocul unei insule urbane de mari dimensiuni , mărginită de diferite proprietăţi, legat de străzile oraşului şi de punctele de interes ale acestuia numai prin cele două accese proiectate de Meyer şi prin cîteva spaţii dintre proprietăţi. Punerea în valoare a acestui spaţiu urban modern, prin legături cât mai numeroase cu oraşul a fost, pînă spre cel de-al doilea război mondial, una din preocupările constante ale municipalităţii.

Transformarea cea mai importantă a grădinii, din întreaga ei istorie, a fost generată, în mod paradoxal, de modernizarea oraşului. Într-un interval de cîţiva ani – înainte şi după 1880 – Cişmigiul şi-a schimbat fundamental caracterul: dintr-un spaţiu introvertit s-a deschis spre oraş; el a devenit, astfel, parte integrantă a structurii de spaţii publice a sfârşitului de secol, generată de apariţia noilor bulevarde şi de splaiurile Dîmboviţei (căreia i s-a rectificat traseul între 1880-1883).

Apariţia bulevardelor şi, în primul rînd, a bd. Elisabeta, a condus, prin exproprieri, la cedarea către grădina Cişmigiu a unor suprafeţe de teren aparţinînd pînă atunci unor proprietăţi private. Probabil în 1882 Wilhelm Knechtel, profesor şi el – ca şi Hoffman – la Universitate, şeful grădinilor publice a Bucureştiului, este angajat pentru „transformarea locului viran din grădina Cişmigiu dinspre bulevard”. Botanistul Knechtel elaborează cîteva proiecte care conduc la modificări importante a grădinii anterioare. La solicitările repetate ale primăriei pentru „adîncirea, curăţirea, înălţarea şi întărirea malurilor lacului” şi apoi pentru „regularea şi înfrumuseţarea lacului”, acesta face necesarele corecturi (regularizări) ale malurilor dar şi reduce, în 1883, suprafaţa lacului cu cca. 6000 mp. Acest fapt a permis prelungirea aleii principale, rectilinii, cu circa o treime în partea de nord, dispărînd spaţiul circular terminal anterior al acesteia. Tot el desfiinţează terminarea circulară a axului din direcţia opusă, care nu-şi mai avea sens căci se opunea, prin forma circulară acuzată de aborii înalţi, ideii de deschidere spre spaţiul public al bulevardului Elisabeta.

Realizarea celor două bulevarde au ordonat, totodată, fără îndoială, pe cele două direcţii, limitele grădinii. Prin amenajările lui Knechtel noile terenuri au fost incluse în structura generală a acesteia. Planul din 1895-1899 arată această situaţie la un interval relativ scurt: terenul dinspre bd. Elisabeta a fost plantat şi au fost amenajate două intrări, în timp ce partea dinspre bd. Schitu Măgureanu era încă neutilizată. Cincisprezece ani mai tîrziu, în planul topografic din 1911, este indicată realizarea unei alei paralelă cu bulevardul, legată cu axul principal prin numeroase alei trasate liber, Mai vechea plantaţie de protecţie a grădinii faţă de dosurile proprietăţilor este încă prezentă. La intersecţia celor două bulevarde a fost însă realizat, în 1889, după proiectul arhitectului Montaureanu, liceul Gh. Lazăr, ca element volumetric care marchează intersecţia. Se poate aprecia că, în acest moment al existenţei Cişmigiului, partea sa vestică este mai curînd rezultatul unor amenajări de conjunctură, decît rodul unor căutări peisagere speciale. 

Pînă în preajma primului război mondial echiparea grădinii s-a modernizat substanţial. Vechea împrejumuire de lemn a fost înlocuită cu una metalică, de fier forjat, aşezată pe un soclu de zidărie. Cea mai mare parte a noului grilaj, care şi porţile metalice, a fost preluat, în 1895, de la mănăstirea Sărindar. Spre sfîrşitul secolului iluminarea Cişmigiului, care se făcea încă din 1884 cu lămpi de petrol (41 utilizate vara şi 60 iarna), s-a făcut cu curent electric, odată cu introducerea iluminatului electric pe bulevardul Elisabeta.

 Cele două poduri peste lac, realizate din lemn, au fost înlocuite cu cele actuale. Din aprecierea structurilor sale decorative se poate considera că cel avînd drept balustrade false trunchiuri de arbori, cu crengile împletite, executate din ciment cu armătură metalică, sunt contemporane cu podul aflat în Parcul Ioanid, putînd fi încadrat, prin urmare, în intervalul de timp dintre 1908 şi primul război mondial. Cel de-al doilea pod, cu motive clasicizante, datează, probabil, din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. În 1902 au fost construite serele din partea din spate a liceului Lazăr, definindu-se, astfel, suprafaţa care a rămas pînă astăzi destinată admnistraţiei şi întreţinerii Cişmigiului. În acelaşi moment al existenţei grădinii, diferitele activităţi erau adăpostite de pavilionul „de patinaj”, de un restaurant executat din lemn, un pavilion pentru fanfară.

La sfîrşitul secolului străzile îşi capătă spaţialitatea şi arhitectura caracteristice perioadei. Clădirile realizate au o arhitectură de factură eclectică (în general de inspiraţie franceză) sau, după 1900, de provenienţă tradiţională romînească. Alături de clădirile de locuit, de o mare varietate tipologică, au fost realizate şi cîteva construcţii publice impozante; dintre acestea, clădirea liceului Gh. Lazăr, amintită mai sus şi impunătoarea clădire a Ministerului Lucrărilor Publice (actualul sediu al primăriei bucureştene), realizată în arhitectură neo-românească după proiectul lui Petre Antonescu, pe frontul bulevardului Elisabeta, reprezintă un important capăt de perspectivă din Cişmigiu.

Această relaţie a grădinii cu oraşul, stabilită în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea şi primul al secolului următor, s-a dovedit a fi una temporară.  Intervenţiile aduse Cişmigiului de către Knechtel nu au reprezentat decît adaptarea (minimă a) vechii configuraţii la înnoirea mult mai radicală a oraşului.S-a realizat  accesul din str. Ştirbei Vodă. Acesta a fost posibil în urma cumpărării întregii proprietăţi Kreţulescu, în 1927 de către municipalitate. Cca. 2 ha din grădina din spatele palatului Kreţulescu, incluzănd o mică oglindă de apă, a fost cedată Cişmigiului. Un proiect (nerealizat) din 1929  Fr. Rebhuhn – de numele căruia se leagă toate transformările importante ale Cişmigiului pînă la cel de-al doilea război mondial – propune o intrare fastuoasă dinspre Ştirbei Vodă, coborînd în terase, cu pergole, ochiuri de apă etc.

Transformări esenţiale, începînd din 1910, a suferit grădina înseşi, datorate peisagistului (german) Fr. Rebhuhn, care a conferit Cişmigiului, în cea mai mare parte,  înfăţişarea actuală. În partea de nord a Cişmigiului Rebhuhn amenajează, în 1912, o grădină de trandafiri, preluînd panta lină a terenului prin trepte şi ziduri mici de piatră, pergole de lemn etc.

Cea mai importantă modificare este adusă axului de promenadă, care fusese, încă de la început, una dintre atracţiile grădinii. Aleea centrală a axului, puternic acuzată înainte prin înălţimea arborilor care o flancau, devine, prin tăierea bătrînilor copaci, un mare parter de peluză şi cîmpuri continue de aranjamente florale. Aleile laterale sunt flancate de cîte un rînd dublu de tei, tunşi în formă geometrică, rezultînd două „tuneluri” de umbră. Intercalarea unor alte esenţe crează un ritm de forme şi colori variate pe toată durara anului. Prin această remodelare a volumului de vegetaţie, axul este deschis vizual în ambele direcţii – atât spre mai vechiul capăt de perspectivă al bisericii, cât şi spre bulevard.

Întreaga parte a grădinii dintre acest ax şi bd. Schitu Măgureanu este integrată coerent în reţeaua de alei, de volume plantate şi spaţii libere. Aleea paralelă cu bulevardul, de exemplu, este plantată, pe toată lungimea ei, cu trandafiri agăţători. Dar cea mai interesantă intervenţie a lui Rebhuhn în această parte a grădinii a fost aşa-numitul rond roman, realizat în 1942-1943 pe locul unui restaurant.

Amplasarea unor statui au contribuit la particularizarea unor zone ale grădinii. Cea mai semnificativă este cea închinată eroilor francezi din primul război mondial, opera din 1920 a lui Ion Jalea.

Rotonda scriitorilor a fost amenajată în anul 1943 în partea dinspre Schitu Măgureanu, fiind expuse busturile scriitorilor români Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Ion Creangă, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri.

După cel de-al doilea război mondial grădina Cişmigiu traversează o perioadă de stabilitate. Puţine şi nesemnificative modificări au fost aduse ambianţei generale stabilită de Rebhuhn; aceasta s-a dovedit a fi expresia aspiraţiilor estetice contemporane.

Restaurantul Monte Carlo a fost reconstruit într-o formă puţin potrivită, din beton, ocupând, împreună cu terasele sale, întreaga insulă, dintr-o exagerată apreciere a acestei funcţiuni. Câteva locuri de joacă pentru copii, fără amenajări adaptate, particularizate, au fost amplasate în locuri nepotrivite, separate prin garduri de plasă metalică de restul grădinii, fapt care alterează local calitatea spaţiului.

Vegetaţia grădinii este, de exemplu, o combinaţie de vegetaţie aparţinînd, în proporţii diferite, tuturor etapelor pe care le-a parcurs amenajarea: copaci bătrîni, dintre care câţiva sunt protejaţi prin lege, pot fi întîlniţi alături de vegetaţie mai recentă; se păstrează, totodată, fragmente din plantaţia iniţială, dispusă geometric, adiacentă axului.

Prezenţa (deosebită) specială a grădinii Cişmigiu în Bucureşti nu va depinde, prin urmare, de acum înainte, de restaurarea într-o anumită formă pe care a avut-o într-o perioadă istorică, ci de păstrarea caracterului său, sedimentat în timp. Evitarea intervenţiilor agresive, micile adaptări pe care le va impune evoluţia vieţii urbane ca şi, bineînţeles, o atentă şi continuă întreţinere a plantaţiei vor asigura existenţa sa viitoare.

Bibliografie :

  • G. Potra, „Bucurestiul de ieri”
  • Giurescu, „Istoria Bucurestiului”
  • N. Vatmanu, „Istoria Bucurestiului”
  • Rica Marcus, „Parcuri si gradini in Romania”
  • George Costescu, „Bucuresti vechiul regat”
  • Bucuresti ghid  1962
  • Boabe de grau – revista de cultura – iulie 1932
  • Bucuresti ghid oicial cu 20 de harti pt orientare
  • Ghidul Bucurestilor
  • Csutak Andrea Tilda   – Restaurare – STUDIU ISTORIC GRADINA CISMIGIU


   

0000000000

Istoria Parcului Cișmigiu

Post navigation


Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.