B0FFC258-719C-44B9-930C-9C4531534E68M-am intalnit cu administratia financiara. Nu zic ce sector ca nu e musai. Am ajuns la cea care trebuie. M-am dus sa inscriu o masina pe care am achizitionat-o cu mare tamtam de la propria mea sora. Ca omul cu frica de Dumnezeu si imediat dupa, de Fisc, am decis ca e mai bine sa nu am de-a face cu judecata de apoi a organului fiscal. M-am instruit inainte, ca stiu cum e sa ai de-a face cu organele statului (nu s-or numi degeaba asa si din pacate nu se refera nici la creier si nici la splina, necum la inima). Am cules si pus in mape toate cele necesare demersului (sora mea m-a invatat sa iau cu mine dosare cu sina ca altfel e bai mare).

Am ajuns la locul faptei intr-o vineri. Nu mi s-a parut ca e multa lume dar n-am fost niciodata bun la estimari in zona asta. Si am intrebat un bodyguard care, dupa accent, nu era roman desi dupa fizionomie si vestimentatie jur ca a jucat in serialul de renume Mondial de la ProTV in care ni se prezinta acum ca toata lumea din comuna Fierbinti este betiva sau idioata (sau carciumar). Naivul de mine a inceput sa ii turuie povestea vietii mele care se incheia apoteotic cu problema in cauza. Van Damme m-a ascultat cu ochii undeva spre tavan si in final a articulat ceva care a sunat a “duce-te la Biroul cu informatii ca el stie” (am incercat sa redau o varianta cat mai apropiata de limba romana vorbita in mod uzual). Eeeee, aici am inteles ca prima imagine nu e cea mai potrivita pentru aproximari statistice. La biroul cu pricina era o coada de vreo 20 de persoane. Am strans usor din dantura care mi-a mai ramas in urma intalnirilor cu stomatologii si am poposit pe pozitia care m-a consacrat: “ultimul om”. De data asta eram doar ultimul om de la coada. Vizibil, in sensul in care ma aflam cu fata la spatele persoanei care fusese pana atunci ultimul om. Ei si ce daca? A venit un nenea mai in varsta, s-a uitat lung la sirul de omuleti si m-a intebat: “sunteti ultimul om?”. Nu mi-a venit sa recunosc, am incercat sa simulez o replica desteapta dar pana sa ma dezmeticesc, domnul a deviat coloana si s-a intromisionat in fata, doar cu o intrebare. N-a vociferat nimeni asa ca am tacut si eu pe principiul mioritic al turmei.

A urmat o doamna care, dupa ce a stat vreo doua minute in spatiul meu social (stiu sigur asta pentru ca venise direct de la o serata pentru care facuse dus cu parfum de seara ametitor de lesinator) m-a rugat sa ii tin putin randul si a facut si ea ca domnul anterior. Intre timp a venit o alta doamna mai in varsta ca cea mai in varsta femeie pe care o cunosc si m-a intrebat senina si blajina daca sunt ultimul om. Am negat ca boul (desi stiam ca mai e doamna cu dihorul Gucci) si pana sa ii explic cum sta treaba am vazut-o pe batranica postandu-se in fata mea. Eh, nu ucid pentru asta. O las si imi spun ca 15 ani cu executare pentru omor deosebit de grav nu merita.

Intre timp am bagat de seama ca cei de la coada mea sunt cate doi sau cate trei. Ca la coada de la film. Ma mir in sinea mea si incerc sa fiu atent la interactiunea cu nenea de la ghiseu. Era ceva de vise rele. Dupa o discutie consistenta, nenea in cauza apasa pe ecranul unei masini dadatoare de bonuri de ordine, selecta un ceva dintr-un meniu, apasa si inmana celui cu care vorbise un bonulet de ordine. Mi s-a parut cea mai ciudata meserie din lume sa fii asistentul unui tonomat de bonuri cu meniu in limba romana. Cam ca liftierele care merg cu tine cu liftul pentru ca evident nu poti citi numerele arabe de pe butoanele liftului si chiar daca le citesti nu stii cum sa le actionezi prin apasare cu degetul. Am aflat o multime de povesti de viata, toti cei de la coada ar fi putut scrie carti sau scenarii de telenovele cu ce li s-a intamplat. O mama cu fiul ei(major si trecut bine prin viata) s-a destainuit domului asistent de tonomat cu viata ei de cand si-a cunoscut viitorul sot sipana a divortat de el, apoi a istorisit (si nu pe scurt) viata fiului ei (de fata, de altfel) care se termina cu faptul cert ca vor sa isi vanda masina. Apoi am aflat abuzurile unor vecini asupra unei familii (sot, sotie si cred ca si soacra, daca am estimat bine varstele celor de la coada), datorita unui teren de 6 (sase) metri patrati.

Dupa aproximativ 40 de minute de povesti, a venit randul stra-strabunicii din fata mea (inca in viata si prin milostenia subsemnatului). Am vazut ca avea o geanta de voiaj in mana dar nu am estimat ca ar putea fi plina cu acte. Era. Si actele au poposit pe rand in fata celui de langa tonomat care ridica din umeri si spunea ca nu stie. Desi la limita rabdarii, am inghitit in sec si i-am sugerat individului sa ii dea un bonulet din aparat. S-a uitat la mine si mi-a spus sec ca nu e simplu, ca trebuie sa isi dea seama daca mamaia e persoana fizica sau juridica. N-am mai suportat si am adresat eu aceasta intrebare simpla  doamnei. Care a acceptat ca e persoana fizica. Si a primit bonuletul.

Am urmat eu. A fost unul din momentele alea in care ti se pare ca ai repurtat deja o semnificativa victorie. I-am spuscum sta treaba. M-a intrebat ce marca are masina. Din incruntatura mea de sprancene s-a simtit dator sa imi spuna ca trebuie sa isi dea seama de capacitatea cilindrica. Ii raspund lui Sherlok exact ce capacitate cilindrica are masina desi nu m-am dumirit la ce i-a trebuit. Ii spun si ca sunt persoana fizica (sa nu inceapa sa ma intrebe ce robinet am la cada ca sa isi dea seama singur daca sunt firma sau nu). Aproape dezgustat imi spune ca tre sa iau si sa completez ceva formulare de la xerox si imi da un bon de ordine.

Ma duc la copiator cu bonul in mana. Cu coada ochiului ma uit si la ecranul pe care erau afisate numarul de ordine si ghiseul la care sa te prezinti. O rog pe doamna de la copiator sa imi copieze cam tot ce aveam la mine. Ma intreaba la ceimi trebuie. Ii spun ca imi plac copiile xerox, ca le colectionez in secret, dar ca acum am nevoie pentru fiscalizarea masinii. Plictisita de glumele mele nesarate imi spune ca daca vreau s-o si inmatriculez am nevoie doar de anumite copii si de un formular pe care tre sa il completez cu atentie ca nu mai are. M-am uitat la copiator, la formular, apoi iar la copiator si am decis sa command si doua copii ale formluarului. Apoi am inceput sa incerc sa il completez. Mi se parea ca trebuie sa completez un prospect de medicament cu cuvintele lipsa si eu nu prea decelam textul datorita marimii literelor (maxim de 6, alea bolduite din titluri). Apoi am intampinat si problema cu pixul, prea gros ca sa incapa in spatiile libere. M-am gandit sa inventez pixul de 0.5 si am continuat cu migala munca de artizanat prin care incondeiam formularul.

N-am gresit decat o data dar nu fatal. Intre timp s-a aprins si numarul meu pe ecran. Wow! Cat noroc pot sa am. Am intrat ca vijelia si m-am dus la doamna de la ghiseul 3. De vijelie ce am intrat, am reusit sa pierd pe drum bonuletul. Doamna mi l-a cerut. Eu am intrat in panica. Am jurat pe toate cartile sfinte ca il aveam. Zice ca fara bonulet nu stie daca eu eram la rand. Ma reped pe traseul de venire si il vad pe Van Damme cu bonuletul meu in mana. Nu-I explic nimic, i-l smulg ca un uliu si ma intorc cu el la doamna care zambeste si zice ca oricum m-ar fi crezut pe cuvant. Nu injur ca nu e genul meu. Ii intind actele si astept verdictul. Ea nu spune nimic si se ridica cu un vraf de acte in mana (ale mele nu incapusera in vraf). Undeva in spate se afla individa alfa a administratiei publice: sefa de birou. La un birouas mic dar cochet. Cu ochelari de personaj negativ din filmele cu vrajitoare. In jurul ei se aflau toti ocupantii ghiseelor in pozitii de ghiocel, toporas si stanjenel. Iar doamna urla pe rand la fiecare, le lua documentele din mana, se uita la ele, urla din nou, semna fiecare foaie, mai urla o data si inmana victimei hartiile. Am asteptat sa si-o ia si doamna de la ghiseul meu.

S-a intors rosie la fata si cu ganduri de razbunare pe cine i-o iesi primul in campul vizual. Va dati seama ca eu eram mielul. Mi-a luat din nou actele la mana. Unul era bun, unul nu dar pentru ca mai aveam o copie a fost ok. Formularul era aproape bine completat dar a identificat greseala si m-a pus sa il  recompletez. Apoi s-a razgandit. Apoi au venit vreo trei alti colegi de la alte ghisee (toti aveau pe cineva la ghiseu) sa vorbeasca impreuna cu a mea ca ce mananca ei la pranz si cine se duce. Evident ca a mea a picat voluntara (m-am rugat sa mearga dupa ce ma rezolva pe mine). A durat ceva pana s-au decis. Eram aproape gata cand, la un semnal de neremarcat, s-au ridicat toti si s-au dus la sefa. S-a reluat scena cu plugusorul si cu uraturile. Mi se parea ca joc intr-un film in care nu voiam sa joc. Dupa aproximativ 25 de minute de show am primit hartia. Stampilata. Nesemnata. O intreb pe doamna daca nu trebuia sa si semneze. Cu o privire ucigatoare imi spune ca nu ea, ca sefa trebuia sa semneze dar nu a semnat. Se ridica si se duce singura la sefa. Ma gandeam ca o va executa cu un satar pe loc. A fost aproape. Dar a semnat. Si doamna mi le-a dat in timp ce simteam ca nu mai am loc in congelatorul personal de cate mi-a urat in gand.

Am fugit pe usa cu documentele mele si am verificat inca o data in telefon data in care ne aflam: mileniul 3, anul 2019. Traiasca digitizarea si ghiseele online, poate ca vor ajunge si la noi in vagauni pana la urma. Altfel ma bucur ca traiesc pe aceste meleaguri, mai ales datorita peisajelor si mai putin datorita administratiilor publice.

 

M-am intalnit cu administratia financiara. Nu zic ce sector ca nu e musai. Am ajuns la cea care trebuie. M-am dus sa inscriuo masina pe care am achizitionat-o cu mare tamtam de la propria mea sora. Ca omul cu frica de Dumnezeu si imediatdupa, de Fisc, am decis ca e mai bine sa nu am de-a face cu judecata de apoi a organului fiscal. M-am instruit inainte, ca stiu cum e sa ai de-a face cu organele statului (nu s-or numidegeaba asa si din pacate nu se refera nici la creier si nici la splina, necum la inima). Am cules si pus in mape toate celenecesare demersului (sora mea m-a invatat sa iau cu mine dosare cu sina ca altfel e bai mare).

Am ajuns la locul faptei intr-o vineri. Nu mi s-a parut ca e multa lume dar n-am fost niciodata bun la estimari in zona asta. Si am intrebat un bodyguard care, dupa accent, nu era roman desi dupa fizionomie si vestimentatie jur ca a jucat in serialul de renume Mondial de la ProTV in care ni se prezintacum ca toata lumea din comuna Fierbinti este betiva sauidioata (sau carciumar). Naivul de mine a inceput sa ii turuiepovestea vietii mele care se incheia apoteotic cu problema in cauza. Van Dame m-a ascultat cu ochii undeva spre tavan si in final a articulat ceva care a sunat a “duce-te la Biroul cu informatii ca el stie” (am incercat sa redau o varianta cat maiapropiata de limba romana vorbita in mod uzual). Eeeee, aiciam inteles ca prima imagine nu e cea mai potrivita pentruaproximari statistice. La biroul cu pricina era o coada de vreo20 de persoane. Am strans usor din dantura care mi-a mairamas in urma intalnirilor cu stomatologii si am poposit pe pozitia care m-a consacrat: “ultimul om”. De data asta eramdoar ultimul om de la coada. Vizibil, in sensul in care ma aflam cu fata la spatele persoanei care fusese pana atunciultimul om. Ei si ce daca? A venit un nenea mai in varsta, s-a uitat lung la sirul de omuleti si m-a intebat: “sunteti ultimulom?”. Nu mi-a venit sa recunosc, am incercat sa simulez o replica desteapta dar pana sa ma dezmeticesc, domnul a deviatcoloana si s-a intromisionat in fata, doar cu o intrebare. N-a vociferat nimeni asa ca am tacut si eu pe principiul mioritic al turmei.

A urmat o doamna care, dupa ce a stat vreo doua minute in spatiul meu social (stiu sigur asta pentru ca venise direct de la o serata pentru care facuse dus cu parfum de seara ametitor de lesinator) m-a rugat sa ii tin putin randul si a facut si ea ca domnul anterior. Intre timp a venit o alta doamna mai in varstaca cea mai in varsta femeie pe care o cunosc si m-a intrebatsenina si blajina daca sunt ultimul om. Am negat ca boul (desi stiam ca mai e doamna cu dihorul Gucci) si pana sa ii expliccum sta treaba am vazut-o pe batranica postandu-se in fata mea. Eh, nu ucid pentru asta. O las si imi spun ca 15 ani cu executare pentru omor deosebit de grav nu merita.

Intre timp am bagat de seama ca cei de la coada mea sunt cate doi sau cate trei. Ca la coada de la film. Ma mir in sinea measi incerc sa fiu atent la interactiunea cu nenea de la ghiseu. Era ceva de vise rele. Dupa o discutie consistenta, nenea in cauza apasa pe ecranul unei masini dadatoare de bonuri de ordine, selecta un ceva dintr-un meniu, apasa si inmana celuicu care vorbise un bonulet de ordine. Mi s-a parut ce maiciudata meserie din lume sa fii asistentul unui tonomat de bonuri cu meniu in limba romana. Cam ca liftierele care mergcu tine cu liftul pentru ca evident nu poti citi numerele arabede pe butoanele liftului si chiar daca le citesti nu stii cum sa le actionezi prin apasare cu degetul. Am aflat o multime de povesti de viata, toti cei de la coada ar fi putut scrie carti sauscenarii de telenovele cu ce li s-a intamplat. O mama cu fiul ei(major si trecut bine prin viata) s-a destainuit domului asistentde tonomat cu viata ei de cand si-a cunoscut viitorul sot sipana a divortat de el, apoi a istorisit (si nu pe scurt) viatafiului ei (de fata, de altfel) care se termina cu faptul cert ca vorsa isi vanda masina. Apoi am aflat abuzurile unor veciniasupra unei familii (sot, sotie si cred ca si soacra, daca am estimate bine varstele celor de la coada), datorita unui teren de 6 (sase) metri patrati.

Dupa aproximativ 40 de minute de povesti, a venit randulstra-strabunicii din fata mea (inca in viata si prin milosteniasubsemnatului). Am vazut ca avea o geanta de voiaj in mana dar nu am estimat ca ar putea fi plina cu acte. Era. Si actele au poposit pe rand in fata celui de langa tonomat care ridica din umeri si spunea ca nu stie. Desi la limita rabdarii, am inghititin sec si i-am sugerat individului sa ii dea un bonulet din aparat. S-a uitat la mine si mi-a spus sec ca nu e simplu, ca trebuie sa isi dea seama daca mamaia e persoana fizica saujuridica. N-am mai suportat si am adresat eu aceasta intrebaresimpla doamnei. Care a acceptat ca e persoana fizica. Si a primit bonuletul.

Am urmat eu. A fost unul din momentele alea in care ti se pare ca ai repurtat deja o semnificativa victorie. I-am spuscum sta treaba. M-a intrebat ce marca are masina. Din incruntatura mea de sprancene s-a simtit dator sa imi spuna ca trebuie sa isi dea seama de capacitatea cilindrica. Ii raspundlui Sherlok exact ce capacitate cilindrica are masina desi nu m-am dumirit la ce i-a trebuit. Ii spun si ca sunt persoanafizica (sa nu inceapa sa ma intrebe ce robinet am la cada ca saisi dea seama singur daca sunt firma sau nu). Aproapedezgustat imi spune ca tre sa iau si sa completez cevaformulare de la xerox si imi da un bon de ordine.

Ma duc la copiator cu bonul in mana. Cu coada ochiului ma uit si la ecranul pe care erau afisate numarul de ordine sighiseul la care sa te prezinti. O rog pe doamna de la copiatorsa imi copieze cam tot ce aveam la mine. Ma intreaba la ceimi trebuie. Ii spun ca imi plac copiile xerox, ca le colectionezin secret, dar ca acum am nevoie pentru fiscalizarea masinii. Plictisita de glumele mele nesarate imi spune ca daca vreau s-o si inmatriculez am nevoie doar de anumite copii si de un formular pe care tre sa il completez cu atentie ca nu mai are. M-am uitat la copiator, la formular, apoi iar la copiator si am decis sa command si doua copii ale formluarului. Apoi am inceput sa incerc sa il completez. Mi se parea ca trebuie sacompletez un prospect de medicament cu cuvintele lipsa si eunu prea decelam textul datorita marimii literelor (maxim de 6, alea bolduite din titluri). Apoi am intampinat si problema cu pixul, prea gros ca sa incapa in spatiile libere. M-am gandit sainventez pixul de 0.5 si am continuat cu migala munca de artizanat prin care incondeiam formularul.

N-am gresit decat o data dar nu fatal. Intre timp s-a aprins sinumarul meu pe ecran. Wow! Cat noroc pot sa am. Am intratca vijelia si m-am dus la doamna de la ghiseul 3. De vijelie ceam intrat, am reusit sa pierd pe drum bonuletul. Doamna mi l-a cerut. Eu am intrat in panica. Am jurat pe toate cartile sfinteca il aveam. ZIce ca fara bonulet nu stie daca eu eram la rand. Ma reped pe traseul de venire si il vad pe Van Dame cu bonuletul meu in mana. Nu-I explic nimic, i-l smulg ca un uliu si ma intorc cu el la domna care zambeste si zice ca oricum m-ar fi crezut pe cuvant. Nu injur ca nu e genul meu. Ii intind actele si astept verdictul. Ea nu spune nimic si se ridica cu un vraf de acte in mana (ale mele nu incapusera in vraf). Undeva in spate se afla individa alfa a administratieipublice: sefa de birou. La un birouas mic dar cochet. Cu ochelari de personaj negativ din filmele cu vrajitoare. In jurulei se aflau toti ocupantii ghiseelor in pozitii de ghiocel, toporas si stanjenel. Iar doamna urla pe rand la fiecare, le luadocumentele din mana, se uita la ele, urla din nou, semnafiecare foaie, mai urla o data si inmana victimei hartiile. Am asteptat sa si-o ia si doamna de la ghiseul meu.

S-a intors rosie la fata si cu ganduri de razbunare pe cine i-o iesi primul in campul vizual. Va dati seama ca eu eram mielul. Mi-a luat din nou actele la mana. Unul era bun, unul nu darpentru ca mai aveam o copie a fost ok. Formularul era aproapebine completat dar a identificat greseala si m-a pus s ail recompletez. Apoi s-a razgandit. Apoi au venit vreo trei alticolegi de la alte ghisee (toti aveau pe cineva la ghiseu) savorbeasca impreuna cu a mea ca ce mananca ei la pranz sicine se duce. Evident ca a mea a picat voluntara (m-am rugatsa mearga dupa ce ma rezolva pe mine). A durat ceva pana s-au decis. Eram aproape gata cand, la un semnal de neremarcat, s-au ridicat toti si s-au dus la sefa. S-a reluatscena cu plugusorul si cu uraturile. Mi se parea ca joc intr-un film in care nu voiam sa joc. Dupa aproximativ 25 de minute de show am primit hartia. Stampilata. Nesemnata. O intreb pe doamna daca nu trebuia sa si semneze. Cu o privire ucigatoareimi spune ca nu ea, ca sefa trebuia sa semneze dar nu a semnat. Se ridica si se duce singura la sefa. Ma gandeam ca o va executa cu un satar pe loc. A fost aproape. Dar a semnat. Si doamna mi le-a dat in timp ce simteam ca nu mai am loc in congelatorul personal de cate mi-a urat in gand.

Am fugit pe usa cu documentele mele si am verificat inca o data in telefon data in care ne aflam: mileniul 3, anul 2019. Traiasca digitizarea si ghiseele online, poate ca vor ajunge sila noi in vagauni pana la urma. Altfel ma bucur ca traiesc pe aceste meleaguri, mai ales datorita peisajelor si mai putin din cauza administratiilor publice.

 

Greu cu ei chiar si in mileniul 3

Post navigation


Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.