fluturi-in-stomac1

Când primul om a simțit altceva decât simte orice mamifer, s-a speriat. Era ceva greu de definit, un amestec de senzații care îl fac să simtă ceva-uri în corp fără să fie clar de ce simte asemenea lucruri. O fi crezut ca e bolnav? Ma gândesc la primul fior de dragoste. Sau la disconfortul dat de ceva ce urmează să se întâmple și nu suntem siguri că o să ne placă. A simțit contracții la nivelul mușchilor din zona abdominală? A simțit cum sângele îi năvălește în obraji? S-a simțit nesigur deși nu avea motive să simtă nesiguranța că nu-l ataca nimeni? Nu știm de unde ne vine, dar uite că simțim și trăim senzații. Și cum nimeni nu ne învață să simțim, trecem la nivel de individ prin aceleași traume ale învățării emoțiilor  ”pe propria piele”. Desigur că pielea este un organ pasiv și nu prea intervine nici în generarea emoțiilor și nici în decodificarea lor. Mai degrabă pe propriul creier învățăm emoții. Și culmea, le învățăm doar pe ale noastre.

Mă ușor irită cei care spun că înțeleg ce simt eu. Păi de unde să înțeleagă? Au trecut prin experiențele mele? Au aceleași abilități? Hai să ne gândim puțin: ce simt diferite persoane atunci când stau într-un bar în care intră unul mare și urât, pus pe harță și dornic de bătaie. Jackie Chan s-ar fi simțim amuzat. Bruce Willis s-ar fi simțit obligat să salveze poporul din bar.  Celebrul fizician Stephen Hawking (cel care din păcate își trăiește viața într-un scaun cu rotile) s-ar fi simțit inutil. Eu m-aș fi simțit disconfortat și amenințat. De acord, acum mă dau eu deștept că știu ce simte fiecare dintre cei enumerați. Habar n-am. Singurul despre care știu ce simte sunt eu.

Doar că, așa cum bărbații sunt incapabili să spună cu acuratețe culorile pe care le văd, oamenii în general sunt incapabili să definească exact sentimentul pe care îl simt. Pentru noi bărbații  corai și fuchsia sunt cuvinte inventate de cineva care nu avea altă treabă (recunosc că și eu credeam că fuchsia se scrie fuxia sau hai, în cel mai rău caz, fucsia – dar am căutat și am descoperit că se scrie fuchsia). Terminologia și vocabularul fac totul. Am întrebat la un moment dat o specialistă în culori care este de fapt rațiunea pentru care se joacă cu cuvinte ciudate și necunoscute atunci când vorbește de culori. Și ea mi-a spus că este o chestiune de eficiență și precizie: când spune turcoaz de fapt codifică mesajul care se referă la culoarea aceea albastru deschis ca cerul în mijlocul verii și în același timp în mijlocul zilei (uite câte cuvinte am folosit în loc de turcoaz și nici măcar nu sunt sigur că am definit corect culoarea).

Deci dacă am putea defini cu mai mare exactitate emoțiile, am putea folosi termeni care să ne ofere mai multă acuratețe când le declarăm. Sigur că sună ciudat să spui în loc de genericul și uneori aiurea uzatul ”te iubesc”  cuvinte inventate gen ”te fuchsia” sau ”te regon”, ”te ilvesc” etc. Nu mai căutați în dicționar că nu există nici regon și nici ilvesc, le-am inventat eu așa, de exemplu.  Și să le folosim ca să înțeleagă persoana care primește mesajul ce fel de iubire simțim. Aici sunt două provocări de fapt:

  • Spunem ce simțim pe bune sau ce considerăm că ar înțelege interlocutorul că simțim?
  • Spunem că simțim ceea ce declarăm pentru că nu știm să definim mai clar ce simțim și așa scăpăm mai repede de declarații?

Și uite-așa apar expresii de genul  ”fluturi în stomac”, ”gheară pe inimă” sau  ”aburi pe nări”. Sau orice altceva spunem atunci când nu știm ce să spunem că simțim.  Pe mine mă pun în dificultate expresiile astea exemplificative, un fel de alegorii care încearcă să transmită o emoție și, chiar dacă nu transmit nicio emoție, suntem dresați să le primim ca atare. Ultima dată am fost la un eveniment cu mai multe cupluri (eu solitar) la care toate doamnele de față încercau să mă convingă ce bine e să simți fluturi în stomac. Adică  o lepidopteră în burta mea? Ce poate fi așa de plăcut să știi că ceva ce a fost înainte omidă bântuie prin stomacul tău? Ba chiar mi-au făcut cadou un fluture de insectar care să mă convingă de frumusețea sentimentului.  Evident că am înțeles la ce se referă dar comparația nu-mi place în continuare.

Contracțiile mușchilor de la nivelul abdomenului pe care le avem atunci când simțim amestecul de teamă, bucurie, tristețe și furie care se numește iubire ar trebui să poarte un nume doar de dragul de a nu le spune crampe. Nu poți să-i spui persoanei pe care simți că o iubești că-ți provoacă crampe stomacale deși cam așa s-ar traduce fluturii ăia. Mă rog, crampe bune nu crampe rele. Tot sună rău!

Avem deci o dilemă: să găsim cele mai bune alegorii sau să inventăm cuvinte care să redea sentimentele? Dacă apelăm în continuare la alegorii, putem transmite alte sentimente decât am vrea să transmitem. Sigur, există deja expresii consacrate. Dar nu cumva intră în categiora ”limbă de lemn”?

Pe de altă parte vine întrebarea firească: De ce să ne batem capul cu transmiterea sentimentelor către ceilalți? Nu e deajuns că le simțim noi? Ce folos am avea dacă omul de lângă mine ar ști cu mai mare precizie ce simt?

Transmitem emoții oricum. În general prin comportamente sau prin mesaje. Dacă am face asta în mod conștient, am putea avea un oarecare control asupra ceea ce dorim să obținem. Adică, filozofând puțin, transmitem emoții pentru că vrem să obținem emoții. Spunem cuiva că ne place foarte mult pentru că ne dorim ca și el să ne placă foarte mult. Ne vărsăm furia pe cineva pentru că ne dorim un partener de bătălie sau ne dorim să se simtă cât mai vinovat și s-o dreagă cumva. Emoțiile sunt sursa de energie pentru acțiunile celor din jur. Și pentru acțiunile noastre. Nu simțim nimic, nu facem nimic în sensul respectiv. Probabil că e valabil și pentru cei de lângă noi. De la care ne dormi anumite acțiuni sau comportamente. Și dacă ne vom putea exprima clar emoțiile, este posibil să generăm o reacție mult mai clară și mai apropiată de ceea ce ne dorim.

Asta ca să nu ajungem să înlocuim expresii gen ”inimă zburdalnică” sau ”ușuratic” cu ”colecționar de fluturi în stomac”…