In seara asta am ajuns in Piata Universitatii. De dragul vremurilor de odinioara. Impreuna cu prieteni vechi de o viata si cu prieteni noi, pentru viata de acum inainte. Am ajuns inaintea lor. Carosabilul inchis cu gard pe care erau agatate steaguri tricolore si bucati negre de panza. Mi s-a parut usor ciudat sa vad garduri. Ma rog, jandarmii au si ei ordinele lor. Am ajuns pe asfaltul pe care mergeam si acum 25 de ani. Am mers la troita.Pe urma am luat-o la pas spre Dalles. Printre oameni de toate varstele. Nu multi. Cativa dintre ei agresivi. Cei mai multi oarecum fericiti. Apoi a inceput un fel de actiune colectiva (asa cum mai fac si eu uneori pe la team-building-uri)  de reconstructie a baricadei de la Inter. Din cutii de carton. Intre timp, mai multi cetateni ce pareau a fi organizati vopseau carosabilul cu nistre spray-uri cu vopsea.  Aveam impresia de butaforie nu de rememorare. M-am retras pe trotuar si am privit de acolo ce se mai intampla. Un grup agita un steag USA. Nepotrivit dar nu mi s-a parut un motiv de scandal. Mie nu mi s-a parut, pentru ca din multime au inceput sa se coaguleze mai multi cetateni absolut afectati. Cum isi permit sa se arate acum, dupa ce ne-au luat tot? Cineva a venit cu ideea sa aducem si un steag rusesc. Culmea e ca cel care a propus asta cu rusii era un nenea in varsta. Sigur i-a prins pe sovietici prin reprezentantii locali! Jandarmii din spatele meu erau absenti si lipsiti de vlaga. In fata mea, scandalul lua amploare. S-au linistit cu greu.

Au deschis balconul. N-am inteles de ce. Balconul era legat de Piata Universitatii din 90. Eu venisem in Piata sa cant cantece de pe atunci. N-am reusit sa intram in Universitate pentru ca nu eram pe lista. Asta a fost marea mea provocare de cand ma stiu: n-am fost pe listele care trebuie. Am aflat ca organizatia revolutionarilor cu certificat era cea care organiza manifestarea. Nici pe lista cu certificate n-am fost. Nici eu si nici cei din jurul meu care am participat la evenimentele de acum 25 de ani. Nu ne-am luat pentru ca ni s-a parut oarecum stanjenitor sa ne luam adeverinta ca am fost acolo. De curand am aflat cati bani am pierdut pentru ca am gandit asa. Nu-mi pare rau. Tot cred ca erosimul nu are nevoie de certificare.

O voce de tanara domnisoara din Balcon a incercat sa ne convinga sa ridicam niste cartoane puse intentionat pe carosabil pentru a alcatui o lozinca. Ne-a promis ca ne filmeaza. Si s-a bucurat cand a gasit musterii care au facut ce-a zis ea. Ca la team  building. Chiar a incercat sa scandeze “Cinste lor, eroilor” dar s-a calmat repede pentru ca nu era din filmul asta.

N-am mai cantat. Ne-am luat gashca si ne-am dus sa bem o bere. Din partea cealalta a Universitatii se auzeau cantece de Craciun. Din partea astalalta se auzeau amintiri. Doar ca nu mai avea cine sa le poarte mai departe. S-au schimbat generatiile. S-a schimbat o intreaga lume.  Eu o sa imi aduc aminte de cei de acum 25 de ani. De mine, cel de acum 25 de ani. Pentru mine, Revolutia a fost o adevarata Inviere. O intreaga generatie a apus atunci. Si s-a nascut din moartea victimelor nevinovate o lume noua. Nici macar nu stiam ce ne doream pe atunci. Sper sa fi aflat in astia 25 de ani desi in seara asta am avut mari dubii. Cred ca suntem inca agatati intre doua lumi si nu suntem inca pregatiti sa facem efortul sa intram in lumea cea noua.

Mi-am adus aminte de vorba cuiva intelept (sincer sa fiu, nu mai stiu cine mi-a spus asta dar n-are cum sa fie de la mine ca e prea desteapta): Toti ne dorim sa ajungem in Rai dar nimeni nu este pregatit sa moara pentru asta. Nici cei care au murit atunci, la Baricade, la televiziune sau in piata palatului nu au fost pregatiti sa moara. Dar erau pregatiti sa fie liberi. Si pentru asta au mers pana la capat….

 

E greu titlul de Erou…

Post navigation