Cum am descoperit trainingul si cum am ajuns să fiu trainer?

Din întâmplare. Sau din greşeala unui director de institut de cercetări care m-a trimis pe mine la un curs intitulat „Managementul de bazin de râu” susţinut de nişte americani. Ştiam oarece engleză, gura o aveam destul de mare şi limba oarecum ascuţită şi mai aveam o mare calitate: ştiam să lucrez pe PC. În 1993 era destul de greu să găseşti operatori pe PC (abia apăruseră şi oamenii care şi-ar fi putut permite nu ştiau lucra pe ele). Iar directorul meu a considerat că managementul informaţiei este cam pe-acolo cu informatica. Deci pentru operatorii PC. La curs am vorbit despre comunicare, feedback şi alte noţiuni exotice pe atunci pe care nu prea le auzise multă lume. Mi-a plăcut stilul liber şi creativ şi probabil că le-a plăcut şi trainerilor că aveam deschiderea pentru ce făceau ei acolo. M-au invitat să facilitez grupuri de lucru iar eu m-am dus cu mare plăcere. Şi uite-aşa m-am lipit de Johnatan Gibson de la Universitatea din Vermont, care mi-a devenit mentor şi m-a introdus în lumea asta ciudată şi plină de satisfacţii a trainingului. Trainer…hmmm…nu ştiu dacă am ajuns încă. Fac asta de aproape 20 de  ani şi îmi dau seama că mai am mult de învăţat până să ajung trainer aşa cum mi-ar plăcea mie să fiu.

Trainer am învăţat să fiu în primul rând de la participanţi. Fiecare grup are câte ceva special, ceva ce îţi poate da şi dacă ai forţa să primeşti ce îţi dă grupul e minunat pentru că te dezvolţi. Feedback-ul lor m-a ajutat să mă dezvolt şi să cresc. Îmi amintesc şi acum cum la începutul carierei mele unul din participanţi mi-a spus că între ei participanţii m-au poreclit „fuhrer-ul” pentru că eram destul de rigid şi de dur. Dacă nu mi-ar fi dat acest feedback, poate că stilul meu ar fi fost altul. Am avut câţiva mentori începând cu Gibson (primul meu trainer) apoi William Booth (un alt american de mare excepţie care mi-a eliberat inovaţia) dar şi oameni pe care i-am introdus eu în training şi de la care am învăţat cu fiecare interacţiune. Omul de la care am învăţat să fiu puternic ca trainer este Răzvan Ogircin.

 

Ce iubesc cel mai mult la meseria asta?

Păi la training e simplu: ori îl iubeşti ori nu. Nu poţi să iubeşti doar o parte din el. Pentru mine, trainingul e un mod de expresie, îmi dă idei şi mă dezvoltă, îmi face viaţa frumoasă şi incitantă. Mă îndrăgostesc de fiecare grup cu care interacţionez şi îmi iubesc participanţii pur şi simplu (evident platonic :) ). Îmi place cum mă simt de după o zi de curs şi modul în care se produc transferurile de energie de la grup la trainer şi invers. E minunat să vezi cum un grup de necunoscuţi îţi devin prieteni şi te „hrănesc” cu ambrozia cunoştinţelor şi experienţei lor.

Probabil că în fiecare dinamică de grup apare cel puţin o situaţie provocatoare. Altfel n-ar mai fi training. De fapt, cea mai dificilă situaţie este cea în care nu apare nicio provocare. Mă enervează să meargă totul aşa cum am planificat (pentru că ştiu că nu planul e perfect ci că n-am avut destul zvâc pentru a stârni grupul). Noroc că în general nu prea există situaţii de acest gen.

Mă depăşesc însă situaţiile externe mie (vremea în cazul unui team building e cel mai mare duşman al meu pentru că e imprevizibilă) şi mă mâhneşte uneori dorinţa câte unui decident de a nu provoca prea tare grupul. Însă situaţii provocatoare am avut încă de la început când lucram cu retroproiectoare sau diapozitive şi nu cu videoproiectoare şi laptop.

 

Ce as introduce într-un cod etic al trainerului?

În primul rând aş introduce conceptul de cod etic (la noi în meserie din păcate nu există). Aş avea multe de introdus în el. Lucrul cu oamenii este cea mai delicată activitate şi senzaţia de putere pe care o are un trainer în faţa grupului este cea mai periculoasă substanţă pe care o poate consuma un trainer. Pentru că dă dependenţă. Şi pentru că uneori te împinge să te joci la limita securităţii emoţionale cu oamenii. Am întâlnit mulţi traineri care uită ce rol au în interacţiunea cu grupul şi îşi folosesc puterea formală pentru a se apropia necuvenit de mult de participanţi. Am întîlnit şi traineri pentru care participanţii sunt doar nişte resurse faţă de care păstrează o distanţă inutilă. Aş introduce şi aş defini noţiunea de echilibru.

 

E trainingul o etapă în viaţă? Ce şi cine poate spune “gata! s-a terminat etapa asta”?

Trainingul nu e o etapă în viaţa mea pentru că pentru mine trainingul e  viaţa mea. N-am făcut numai training, am cules experienţe din vânzări, din management operaţional  şi din management de firmă. Am început şi alte activităţi conexe trainingului. Dar voi continua să fac training până când nu mă voi mai putea ţine în picioare lângă flipchart. Şi nu voi ieşi la pensie. Am mulţi prieteni care şi-au propus să iasă la pensie la un moment dat destul de apropiat de cel actual. Eu m-aş plictisi înfiorător.