Oamenii plătesc pentru emoțiile pe care le simt. În principiu plătesc cel mai des pentru emoțiile pe care speră sau se gândesc că le vor simți. Uneori au noroc. Alteori sunt dezamăgiți. Mergem la filme pentru că sperăm să simțim emoția. Dacă e comedie, să ne simțim veseli. Sau dacă e dramă, să plângem puțin. E igienic să plângem puțin din când în când. Ascultăm concerte care ne imaginează emoții. Ne uităm la concursuri de voci sau de copii care să ne aducă în starea emoțională pe care ne-o dorim. Dar… ne e frică să trăim emoțiile noastre. Cele originale. Cele pe care le simțim pentru că noi jucăm rolul principal. Pentru că nu știm. Și pentru că viața nu durează cât un film (reciproca poate fi însă adevărată dacă este un film prost). Dacă un film ne dezamăgește, aruncăm biletul și încercăm să ieșim din starea emoțională greșită pe care a transmis-o. Dacă însă viața ne dezamăgește, nu putem arunca biletul. Trebuie să rămânem până la final. De multe ori final de film nordic, vine când nu te aștepți sau când ai vrea să mai ruleze puțin.

Oamenii plătesc pentru ce speră să simtă. Oriunde. Pentru orice. Că sunt haine, mâncare, filme sau servicii medicale, ne dorim să simțim ceva-uri. Plăcute. Dacă ne simțim bine, lăsăm bacșiș. Zece la sută. Dacă ne simțim foarte bine s-ar putea să lăsăm mai mult. Nu lăsăm. Plătim. Plătim starea de foarte bine. Așa cum nu lăsăm nimic când nu ne place. Că n-o să plătim starea de disconfort. Din păcate nu s-au inventat meniuri cu emoții. Sau rafturi. Declicul fiecărui sentiment pe care îl simțim este în noi. Se bazează pe experiența noastră, pe valorile noastre. Pe Eul nostru. Nu seamănă cu ale celuilalt. Sau dacă seamănă, s-ar putea să fie o relație între noi. Măcar de prietenie. Adică rezonăm la fel la emoții similare. Dar putem recunoaște că emoțiile sunt ceva oarecum egoist? Ce vrem să păstrăm și să ne regalăm doar noi cu? Bucuria e a mea și n-aveți decât să fiți și voi bucuroși de bucuria voastră. Uneori vrem s-o împărtășim și ne enervează cei din jur care nu rezonează la bucuria mea. Păi de ce să rezoneze? E a mea. Tristețea la fel. Nu mă interesează cei din jur dacă eu sunt trist. Frica o mascăm cât putem pentru că frica nu ne place deloc. N-o arătăm deci n-o împărtășim. Dacă iese la iveală, s-ar putea să ne muște cineva. Furia….hmmmm….dacă ajunge la cote maxime o să ne pară rău. Sau o să ne simțim prost. Mai bine să o ținem în frâu, deși știm că nu se poate.

Deci revin și reformulez începutul: oamenii plătesc pentru bucurie și uneori pentru tristețe. Avem nevoie de sărat pentru a putea simți dulcele. Avem nevoie uneori să fim puțin triști ca să nu ne blazăm în reveria unei bucurii continue. Asta ar fi fericirea, nu? Toți aleargă după ea și când o găsesc se sperie și își doresc starea dinainte de fericire. Că cică se termină. Adică alerg toată viața după ceva și când găsesc ce să vezi? În loc să mă simt fericit o să mă tem că dispare. Deci fericirea în exces provoacă teamă. Aia pe care o ascund. Stupid dar adevărat. S-ar putea ca oamenii să prefere drumul spre fericire și primul contact. Scurt. Apoi să nu le mai placă. Dozele mici de bucurie și de tristețe sunt plătibile. False, artificiale dar achiziționabile. Restul este viață și muncim pentru bani cu care să putem procura dozele de hormoni pe care le dorim. Le-am putea trăi pe-ale noastre? Poate. Dar dozele se dau peste cap pentru că nimeni nu stă să măsoare. Și dacă trece de limita suportabilului ne sperie și iaca, nu ne place.

Oamenii muncesc pentru emoții artificiale. S-ar putea opri puțin din vârtejul vieții și s-ar putea delecta cu emoții autentice, originale și unice. Asta ar presupune să riscăm totul pe propriile noastre emoții, cele reale nu cele induse.

Ne dă mâna?

Despre emoții ca și când le-am dori

Post navigation