Paștele mi s-a părut întotdeauna o sărbătoare ușor egoistă și ușor tristă. Iisus a murit pentru păcatele oamenilor. Din cauza celor care au susținut că revolta pașnică nu este la fel de eficientă ca cea violentă. Trădat de unul dintre apostolii Săi. Sau ajutat să își împlinească menirea? Oricum, jertfa lui este iubită cel puțin la fel de mult ca faptele sale din viață (deși eu cred că mai mult). Oamenii s-au bucurat când S-a întors din morți. Pentru că s-a întors? Sau pentru că a arătat că după viață mai există ceva? Adică speranța celor care n-au reușit viața asta că mai au o șansă după? Nu sunt în măsură să vorbesc despre virtuțile sau valorile creștine. O să mă uit doar la oamenii de lângă mine după ce o să mărturisesc relația mea cu Paștele de când am reușit să am una.

În copilărie nu aveam cum să merg la Noaptea Învierii altfel decât cu tata. În general mama ne aștepta acasă iar noi mergeam la una dintre bisericile Piteștiului. Oarecum triști, ca niște umbre… Acolo, în masa de oameni care aveau curajul să meargă la biserică în acea noapte, stăteam lipit de tata și îmi plăcea când începeam să cântăm cu toții. Povestea cu lumânările aprinse nu-mi prea era pe plac. În aglomerație vedeam cum ne-am putea aprinde la propriu unii pe ceilalți. Și pe urmă era drumul către casă, cu lumânarea în pumni cât să nu se stingă. Îmi plăceau cozonacii făcuți de bunica și gustul mielului și ciocănitul de ouă. Cu alte cuvinte nu prea înțelegeam motivul dar îmi plăcea mult efectul. Mai veneau și oarece cadouri…era ok. Prima zi de Paște aveam o masă mare în familie și imediat după masă bunicul juca table cu tata…sau biliard de casă cu ciupercă și multe găuri.

Am ajuns apoi în anii de liceu la o oarecare independență. Mergeam cu amicii mei și colindam toate bisericile din centrul Piteștiului. Să vedem fetele care pe unde or fi fiind. Să ne amuzăm de bombănitul babelor și să vedem care dintre cei din mulțime își scriau în carnețele ceva-uri ca și când ar fi trebuit să dea raportul cuiva despre cine a fost pe acolo (mai târziu aflam că asta făceau). Ne mai adunam pe la unul dintre prietenii rămași singuri pe acasă și petreceam puțin (n-aveam plăcerea băuturii și nici nu prea știam să bem). Și chiar dacă era sărăcie prin magazinele de alimente, masa de a doua zi era la fel de îmbelșugată. Tot nu pricepeam sensul acestei nopți.

În facultate era motiv de revedere și petrecere. N-am lipsit niciodată de la biserică în noaptea Învierii. Doar că pe urmă știam să ne distrăm bine și să ne aducem aminte sau să ne dăm mari cu ce mai făcusem fiecare.

Imediat după 89 lucrurile au luat-o puțin razna. Brusc, tot poporul român devenise un popor credincios și Paștele părea să fie un referențial pentru credință. Am început să înțeleg că religia creștină se bazează mai ales pe evenimentul Învierii. Mântuirea și Mântuitorul sunt axa religiei noastre. Iar valorile propovăduite de Iisus sunt cele care stau la baza principiilor moralei creștine. Toată lumea ținea post. Deși nimeni nu ținea post de fapt. Oamenii confundă postul cu un regim alimentar mai auster în care renunțăm la carne și în rest putem face orice. Preoții au început să aibă un rol destul de important în comunități și chiar dacă unii colaboraseră cu distrusul regim aveau curajul să iasă în față și să propovăduiască. Asta nu mi-a plăcut. Mai puțin câțiva preoți de suflet (Peiu, Mache, Buga) ceilalți păreau din altă poveste.

 

Azi am intrat într-un supermarket după niște fructe. Am crezut că am nimerit în mijlocul unei revolte spontane. Mii de oameni (probabil că erau sute dar mie mi se păreau mii) aruncau în cărucioare cam tot ce le cădea la îndemână. Imagine de sfârșit de lume. Oameni irascibili, agresivi se dădeau la o parte unii pe ceilalți ca să apuce ceva-ul de pe raft. Urmează nu Noaptea Învierii ci masa de după. Musai că trebuie să dăm în apoplexie gastronomică. Să băgăm în noi miei, ouă, cozonaci și drob până pocnim. Să ne umplem de bere și de vin. După ce aflăm că A înviat. Și ceea ce este cel mai trist este că suntem siguri de eveniment și nimic nu ne poate opri nevoia de aprovizionare și apoi pe cea de indigestie.

Mă întreb dacă Iisus a avut asta în intenție atunci când s-a lăsat să fie răstignit pe crucea Lui. Dacă pentru chiolhanurile fără sens s-a jertfit pentru ca apoi să revină și să ne asigure de minunea Învierii. Mă întreb dacă primii creștini s-au îmbuibat la fel de mult de bucuria acestei minuni. Și mă mai întreb dacă dubiul ne-ar putea opri de la opulență. Nu-mi răspund că nu-mi place răspunsul. Îmi place mult bucuria oamenilor. Doar că nu sunt sigur că ne bucurăm de Înviere.

Christos va învia! De asta suntem siguri în fiecare an. Restul nu prea mai contează…

 

Dacă mâncare nu e, nimic nu e…

Post navigation


Leave a Reply