Deși face parte din poveștile unui șofer de Uber, nu are nicio legătură cu transportul de persoane, ba din contră, ar fi chiar contraindicat să fie o practică zilnică (gustos dar contraindicat). Și aș menționa că toate persoanele și personajele din această povestire au purtat masca la modul cel mai corespunzător (inclusiv eu).

Să vă spun cum și ce s-a întâmplat. Parcasem puțin într-una dintre piețele cunoscute ale Bucureștiului, cu scopul clar de a-mi lua o cafea tonică (vă zic cum și ce, este chiar tonică și bună la gust) și doi covrigi cu mac și sare. Am mers întâi la laboratorul de cafea. Unde un alchimist al gustului se joacă și inventează gusturi pe care nici nu ni le putem imagina. Domnul cu vârstă greu de prezis, ușor pofticios (îi cunosc pe ăștia că și eu sunt la fel) și cu niște ochelari de vedere care ar putea ajuta la descoperirea unei planete noi la ce dioptrii poartă, salută prietenos și mă întreabă cam ce vreau. Îi zic că vreau un americano cu puțină gheață ca să-l pot bea de îndată ce îl primesc. Se uită la mine peste ochelari și mă întreabă: Ați încercat un americano tonic? Zic că nu și omul îmi explică cum amestecul dintre două shot-uri e espresso și ceva apă tonică plus o găletușă de gheață ar fi ce zicea el că este americano tonic. Și că e chiar tonic. Îmi place ideea de a încerca ceva nou (n-a fost prima dată pe ziua aceea), așa că îi zic să pregătească invenția și, dacă apa tonică e rece, să nu mai pună gheață. Parcă l-am înjurat de toate rudele de gradul întâi pe cetățean. Văd cum se face roșu la față și apoi devine albastru în timp ce îmi explică pe un ton cu o octavă mai sus decât cea folosită până atunci că asta e blasfemie, că dacă rețeta lui are gheață cum îmi permit să vizualizez mental băutura fără gheață și că orice rețetă care conține gheață se referă la ingredientul gheață și nu la apa în formă solidă pe care o știu eu că se folosește la răcit băuturi.

Îmi dau seama că am intrat ca boul pe terenul minat al rețetelor de cafea cu încărcătură alchimică și bat evident în retragere, jurând să nu mai scot pe gură blasfemii legate de cafea câte zile voi mai avea. Mă privește mustrător dar acceptă jurământul de credință și îmi pregătește licoarea. Buuuună de tot! Ies spășit din laboratorul de cafea, înșfac doi covrigi cu mac de vis a vis și pornesc către mașină în timp ce încercam să gestionez toate obiectele din mâini (cafea, covrigi, portofel, cheie de mașină și ceva ce nu știu cum ajunsese în mâna mea și nici ce era de fapt). Nu scap nimic pe jos (deși aș fi putut și chiar nu s-ar fi mirat nimeni) când aud o voce feminină ”Bună ziua! Pot să vă răpesc două minute?” Așa terorist politicos n-am mai auzit, așa că mă opresc și vizualizez sursa vocii: o domnișoară brunetă, îmbrăcată de un dușman al ei în cele mai nepotrivite haine (pulover gen ”cadou de la bunici de Crăciun”, pantaloni de pijama – deși probabil că i-a luat ca fiind de stradă, niște cizme fără formă și fără culoare identificabilă) dar cu un zâmbet corect și cu o postură de persoană credibilă. Îi zic că nu prea m-aș da răpit (nu ar avea cine să plătească răscumpărări și nici nu sunt prieten cu vreun comando recuperator). Zice că nu durează mult, că e un fel de degustare cu premiu și că o să-mi placă. Ok, a lovit unde doare – degustare și premiu în aceeași frază nu prea au cum să dea greș. Accept. Zice că să o urmez.

M-am gândit că mai facem doi pași. Și ajungem la locul faptei. Nu. Am făcut mai mulți, deja părea un fel de excursie, o întreb cam cât mai avem până la primul popas și ea mă asigură că imediat ajungem. Am ajuns relativ imediat (maxim 5 minute de mers sprințar) în fața unei clădiri cu portar. Îmi deschide ușa și îmi spune să intru. Intru. O văd că deschide o ușă cu card de acces, intrăm, apoi trecem prin niște turnicheți și începem să coborâm. Doar două etaje. Îmi cădeau toate cele din mâini dar mă gândeam că în cazul unei detenții îndelungate o să pot drămui covrigii și cafeaua ca să rezist până m-o salva cineva. Mă întreabă pe drumul spre subteran dacă îmi place berea. Ei na, nu beau bere cine știe ce iar dacă beau, o fac pentru că bunul meu prieten Cosmin m-a învățat la Staropramen și chiar o tolerez. Dar e singura pe care o cumpăr. Și în general o beau doar cu Cosmin de față. Îi spun adevărul, că nu prea sunt mare consumator de bere și că na, poate că nu e o idee bună să degust tocmai eu ceva la care nu mă prea pricep. Mă asigură că toți bărbații beau și se pricep la bere. Văd că nu am șanse reale să scap așa că mă resemnez. Intrăm într-un fel de spațiu deschis cu separeuri. La fiecare separeu, o masă, un cetățean sau doi, unul sau două pahare cu bere și multe hârtii pe masă. Găsește unul liber de degustător și mă poftește să mă așez.

Îi spune lui Ionuț că m-a pescuit din piață. Ionuț, un tânăr de nu mai mult de 20 de ani (sper să fi avut vârsta majoratului că se juca cu berea), mă întreabă ce vârstă am. Nu mint când i-o declar. Se uită la mine ca la o fosilă vie și zice că trebuie să completez mai întâi niște formulare. Nedumerirea de pe fața mea la ideea de a scrie tot felul de cuvinte pe hârtii la o degustare nu-l face decât să repete mesajul cu accent grav pe ”trebuie”. Simt că mă transform în pasărea exotică cu penajul viu colorat și cu ciocul întors, cunoscută sub denumirea de papagal. Încep să completez (nu chiar de la început că n-aveam pix, spre oprobiul lui Ionuț care a fost generos și mi l-a dat pe al lui deși era evident deranjat că un om e vârsta mea merge să își ia covrigi fără pix la el). Primele patru formulare se refereau exclusiv la mine. Nu mi-au cerut pinul de la cardul bancar dar cred că n-am fost eu atent la toate rubricile. Mă durea mâna de cât scrisesem cine sunt și unde stau, ce mamă și tată m-au inventat și dacă am frigider acasă. Trecuseră deja mai mult de 10 minute de scris și părea că nu se mai termină. Mi-a mai dat trei formulare și m-a asigurat că al patrulea e penultimul. Am înțeles că, pentru a degusta bere, cel mai bine e să fi obosit și nervos. Ajunsesem la stadiul ideal cu amândouă calitățile: voiam doar să ies de acolo.

A adus un pahar minuscul de plastic cu un lichid arămiu (mai văzusem asta la probele de urină dar am sperat să nu fie chiar la fel). Dau să gust. Ionuț se precipită urlând că nu așa se face. Iar sunt bou, de data asta un bou care nu știe cum se degustă berea. Îmi amintesc de prietenul Remus care se pricepe bine de tot la vinuri și încerc să fac ce m-a învățat el. Agit puțin paharul, îl înclin să îi văd ”genunchiul” și mă uit în zare să identific depunerile.  Ionuț se uită la mine ca la un nebun cu acte. Zice că trebuie doar să o miros înainte. O miros. Nu miroase a parfum dar, la urma urmei, e bere. Declar că am mirosit-o. Mă întreabă ce am simțit. Îi zic că am simțit mirosul. Parcă suntem doi handicapați mental la coadă la ospiciu. Mă pune să îi zic cu ce seamănă. Îmi vine să îi zic că seamănă cu mirosul de bere dar nu cred că e cazul să întind coarda. Mă dau deștept și zic că miroase a hamei. Mă aprobă. Noroc că știu din ce se face berea. Mă invită să gust. O fac. Nu are un gust rău, mi se pare bunicică. Zice: ”Ați simți aroma de rumenit?” Zic: ”De rumenit ce?” ”Aroma” ”N-are sens” zic. Rumenit nu poate pluti pur și simplu prin frază, are nevoie de un substantiv care să îi dea sens. Covrig rumenit, piele rumenită. Aromă de rumenit are ceva lipsă. Zice că nu are și că s-au schimbat multe de când am făcut eu școală. Îmi dau seama că trebuia să îi zic o vârstă mai mică.

Începe să îmi pună întrebări care încep cu ”pe o scară de la 1 la 10” și continuă cu gusturile mele cromatice, olfactive și gustative. Răspund la primele douăzeci. Îmi dau seama că mă aflu acolo de 30 de minute. Îl întreb cât mai durează. Zice că puțin, deși nici el nu crede ce zice. Terminăm după alte douăzeci de întrebări. Dau să mă ridic. Zice că mai avem puțin. CE SĂ MAI AVEM??? Întreb cu vocea aia a mea care lipește oameni pe pereți. Apar doi bodyguarzi, alertați de timbrul vocii mele. Îmi vine să îi bat pe amândoi cu covrigul. Ionuț mă lasă în compania lor și pleacă.

Revine cu un alt pahar. La fel de mare. Cu un lichid ceva mai gălbui și mai lipsit de spumă. Identic cu proba mea de urină. Noroc că e rece. Reluăm procedeul. Îi spun lui Ionuț că dacă mai vine cu un pahar, trebuie să mai facă rost de încă doi bodyguarzi, că pe ăștia îi dovedesc. Zice că e ultimul pas. Știam ce vrea de la mine. Am terminat în 3 minute. Nici nu îl mai lăsam să pună întrebarea. Știam deja. Nu ne-am despărțit prieteni. A venit juna inițială și mi-a dat o pungă de plastic cu o mică sticluță de bere. Era cadoul. Mă așteptam să mă conducă afară din clădire măcar. Mi-a explicat frugal care e cea mai bună cale spre exterior. Am pus covrigii lângă bere, am luat cafeaua și am plecat. L-am înțeles pe Tezeu la faza cu labirintul. M-am încurcat puțin pe la nivelul superior celui la care mă aflam. Apoi m-a încolțit un cetățean în uniformă de pază și m-a rejectat cu mâna lui din clădire.

Așa experiență mai rar! Am înțeles câteva adevăruri simple dar absolute: berea nu-i ca vinul, degustările sunt statistică pură, nu toate domnițele care vor să mă răpească îmi vor binele și să nu mai intru în vorbă cu oameni necunoscuți care îmi cer să vin cu ei pe trasee obscure, eventual sub nivelul solului.

Și am înțeles că nici de acum înainte nu voi bea altă bere decât cea pe care o beau cu Cosmin (fără de care aș fi rămas un idiot total în relația cu respectiva băutură). Trăiască berea dar s-o facă cum știe ea mai bine, să mă lase pe mine în pace…

Degustare de final de an…

Post navigation


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *