Cum arată o zi de cumpărături în plină pandemie. Cozi uriașe în  supermarketuri și piețe - Stirileprotv.roIntr-o buna seara de pandemie, adica ieri (daca il cititi maine, iar daca il cititi poimaine fix alaltaieri), confuzat de axiomele guvernamentale si deciziile comitetelor de urgenta in ceea ce priveste orarul magazinelor, am tulit-o din casa pe la 6:30 PM cu scopul de a face oarece cumparaturi cu profil sportiv pana la ora declarata ca fiind cea dupa care as putea fi arestat preventiv in cazul in care as fi fost prins hai-hui pe strazi. Cei care ma cunosc vor zambi malitios pentru ca este evident ca nu sunt un mare consumator de sport altfel decat pe Eurosport si alte canale tv cu profil sportiv. Ei bine, nu pentru mine eram pornit pe shopping ci pentru jumatatea mea care, desi arata bestial de bine, a decis sa isi dedice timpul liber activitatilor sportive aducatoare in forma maxima. Din ciclul: “eu sunt gras si ea slabeste”.

Cert este ca m-am dus la Decathlon si am targuit cele necesare si evident insuficiente pentru cariera sportiva a iubitei mele. M-a mustrat constiinta de cand am intrat in raiul echipamentelor sportive asa ca am decis sa cumpar si ceva pantaloni de training care sa ma ajute sa incep sa ma deplasez ca si cand as fugi in jurul casei. In foarte jurul casei, ca sa nu ard prea multe calorii.  Dupa ce am iesit de acolo mi-am amintit ca as putea targui si ceva de-ale casei la Gigadommage, aflat in proximitatea locatiei cu de-ale sportivilor.

Am intrat in raiul gurmanzilor si m-am intrebat daca nu cumva e un semn divin ca au ajuns astea doua raiuri atat de unul langa altul. Stiam inca de cand am intrat ca nu am voie. In general si in principiu sa nimic. Adica pot sa ma uit dar nu pot sa achizitionez ceva ce are mai mult de maxim doua calorii (mai putin cola zero de care nu am voie deloc desi ei zic ca are doar o calorie). M-am uitat ca la tablourile din Louvre la mezeluri si mai ales la branzeturi, am savurat imaginea biscuitilor cu crema de fructe, mi-am imaginat cum ma infrupt simultan din doua cutii cu inghetata cu rom si stafide apoi am luat o cutie cu capsule de cafea, doua sticle cu lapte si o paine, niste ciuperci bune de gatit in loc de carne si cam atat.

M-am dus catre casele de marcat ca sa nu dau in gastrita sau sa inund raioanele prin care treceam de apa care imi susura din gura. La casele de marcat parea ca e un fel de antrenament pentru miscarile din Piata Victoriei. Multi cetateni cu cosuri doldora de produse, tarand intre unul si mai multi copii care evident nu voiau sa fie acolo, incercau sa ajunga in dreptul uneia dintre cele trei doamne usor plictisite si acrite de diveristatea activitatii prestate: temutele casiere de la Gigadommage.

Stiam ca la orice coada m-as plasa, celelalte doua se vor misca mai repede decat a mea asa ca am gemut in interior si m-am plasat aleator la una dintre cele trei. Asa am crezut eu, ca e aleator. S-a dovedit ca nu a fost nicidecum la intamplare, mana destinului ala care ma arunca in diverse patanii a presarat in nou praf de “ia de-aici” peste mine.

Cea care a ajuns la casa de marcat in timp ce eu deveneam ultimul om (de la coada) era o batranica uzata la toate incheieturile. Cu miscari de Tai Ji Quan (chinezii aia care se misca in reluare cu incetinitorul dat la maxim prin parcuri) batranica a reust performanta sa aseze doua produse pe banda in fix 5 minute. Noroc ca avea doar sapte in total. Intre timp, un grup infractional de minori care incercau sa joace lapte gros in apropiere, au spart, varsat si imprastiat peste tot un numar impresionant de cutii cu M&M. A inceput un fel de Jihad al parintilor minorilor, urmat de o inabusire a revoltei de doi bodyguarzi veterani ai primului razboi mondial. M-am minunat de cat zgomot poate provoca asa o adunare. Intre timp, batranica terminase de umplut prima punga de plastic. Mai avea una. Apoi a platit. M-am gandit ca o sa petrec sarbatorile Pascale acolo. O parte din cei aflati intre mine si batranica au cedat nervos si s-au carat la alte case.

Eu n-am cedat. Nici taticul cu doua fetite de pana in zece ani care invatau sa mearga pe role prin Gigadommage  n-a cedat. Am crezut la inceput ca e bucatarul unei tabere de copii, pentru ca avea un carucior umplut pana la refuz cu tot felul de bunatati, apoi mi-am imaginat ca sufera de bulimie de stres in urma presiunii constante pe care cele doua fetite o aplicau asupra lui din directii opuse dar in acelasi sens (sau din sens opus dar pe aceeasi directie). Cert este ca omul parea ardelean, calm, de neclintit, ca un dac de pe columna lui Traian.

A ajuns la casa. A pus cele doua tone de produse pe banda de marcat. A rezolvat doua conflicte intre cei doi ingerasi. A mai pus si tona ramasa in carut pe banda. Jur ca n-am mai vazut atatea produse pe o banda de Gigadommage pana atunci. Vanzatoarea avea putina boala pe astia care cumparau multe produse. I-a dat doua pungi (era evident ca avea nevoie de cel putin 10). Una era sparta si una nu se dezlipea la gura. I-a mai dat doua pungi. Omul avea mult calm in el. A urmat un joc al nervilor (mei) in care produsele se miscau in pase precise intre casiera si cetatean. Parea sa fie ok totul. A cazut o cutie cu ceai. Omul a rugat-o pe fetita mai mare sa o ia de jos. Fetita a inteles altceva si pentru ca era pe role, a inceput un fel de hochei pe gresie cu pachetul. Omul a trimis-o sa ia altul. Eu ma gandeam ca o sa ajung la puscarie pentru omor in masa.

Cei de dupa mine se asezau la coada in spatele meu si, dupa un timp, plecau rostind fraze scurte in care erau pomeniti diferiti sfinti, ingeri si parti anatomice in conexiune cu rudele dacului. Eu imi reglam reactia la furie. Parea ca totul s-a terminat si ca omul a ajuns sa primeasca ultimul produs. Era ca la fazele de gol din meciurile echipei nationale : pasa in fata portii, atacantul loveste mingea si….. ratare, stimati telespectatori. Ultimul produs nu avea cod de bare. Un mezel nefericit, cu codul de bare sters. Dacul a zis ca nu renunta la produs. Casierita a spus ca nu poate citi codul de bare. Cine ar fi putut? Poate doar un aparat reglat in acest sens. Dacul era ferm pe pozitie. Fetitele incepusera sa urle ceva ce semana cu niste colinde din filme horror. Eu imi aminteam daca ultima (lor) vertebra e usor de dizlocat sau nu.

Si ca in filmele cu idioti, casierita a decis sa plece sa ia un alt produs de la raion. Ok. Cat poate sa dureze, mi-am zis. Dupa primele cinci minute ma gandeam ca poate a mers chiar la producatorul mezelului sa ia codul de bare. Dupa urmatoarele cinci minute am inceput sa ma uit dupa casierita ca dupa Mantuitorul insusi, desi nu aveam ce sa vad, ca era ca in Gara de Nord acolo. Dupa inca cinci minute ma gandeam sa imi iau produsele si sa ma duc la alta casa. N-am cedat dar recunosc ca atentia mea era in zona din care speram sa apara casierita. Ei bine, nu cred ca au trecut mai putin de 20 de minute pana am vazut-o venind triumfatoare cu bucata de toba sau ce mezel o fi fost.

A ajuns la postul ei si a emis un racnet care l-ar fi lasat somer pe Johnny Weissmuller (interpretul lui Tarzan care racnea in direct in jungla din Hollywood). Am crezut ca a luat foc si m-am intors. Nu luase foc dar dacul disparuse. Cu tot cu fetitele. Si cu tot cu cumparaturile puse in pungi inca de la plecarea casieritei. Casierita era in prag de apoplexie. Am inteles de ce dupa ce s-a mai calmat din racnete. Dacul nu platise. Nimic. M-am uitat pe casa de marcat. Indica aproape 1000 RON. Wow! Taticul calm era de fapt seful unui alt grup infractional? Adica el si cele doua fetite erau de fapt un fel de haiduci moderni care luau de la saraci si mancau ei? Cert este ca, nu se stie cum, am ajuns tapul de sacrificiu.

Casierita s-a uitat crunt la mine si mi-a suierat printre dinti: Unde este domnul? I-am declarat in cel mai oficial mod ca nu era cu mine si ca nu am bagat de seama cand a sters-o. Nu m-a crezut. Desi era evident ca nu eram din acelasi film cu nenea infractoru’ la ce aveam eu pe banda (a costat ceva in jur de 60 RON ca luasem si un borcan mare de nes).

A venit unul din cei doi bodyguarzi care au luptat alaturi de Ecaterina Teodoroiu. Mi-a spus ca tre sa ii fac lui tatitcu’ portretul robot. I-am spus ca talentul meu la desen nu imi ingaduie sa desenez decat ratuste. A mentionat ceva legat de civism si i-am explicat ca nu ma aflu sub contract cu Gigadommage si ca oricum nu am vazut cand a sters-o. A durat cam 10 minute sa ii conving ca nu am de-a face cu nenea ala si ca nu vreau sa petrec si restul noptii in compania lor. Casiertia m-a privit cu sadism si mi-a spus: “stati sa anulez bonul si va servesc imediat”. Ca ultimul naiv am acceptat. Dupa alte cinci minute am bagat de seama ca mai avea de stornat produse de vreo 700 RON din cei 1000 RON de la care pornise.

Am cedat. Am luat bruma de produse si am incercat la casele self-service. Aici am fost apostrofat de unii care se amuzasera de patania mea de pana atunci, dar care nu aveau motive sa ma lase inaintea lor. Am reusit sa ma strecor la o alta casa de marcat. Am ajuns chiar sa imi treaca toate produsele prin scanner. Cand am auzit totalul am inteles ca in timpul petrecut acolo, tara trecuse printr-o noua recesiune – mi-a cerut sa platesc in jur de 300 RON. M-am uitat buimac la doamna de la casa, apoi am scos din pungile mele doua sticle de proseco si un borcan cu icre inchise la culoare, moment in care doamna care urma la casa a inceput sa urle ca mi-am insusit produsele ei. I le-am dat inapoi si am refuzat sa le platesc si eu.

Au avut nevoie de un card special, aflat chiar la casierita idioata care tocmai ramasese fara 1000 RON din salariu pe motiv ca s-a dus sa faca acte umanitare inainte sa incaseze bonul. A venit cu cardul si m-a privit cu toata ura din lume, desi vina mea era ca am fost (ca de obicei) in locul nepotrivit in momentul nepotrivit. Cand am trecut pe langa casa ei de marcat (dupa ce am platit bonul meu corect de pana in 60 RON) am aruncat o privire sa vad cat progresase cu stornarea: mai avea doar produse de 300 RON de stornat. I-am aruncat santiereste “Merge doamna, merge?” si am plecat insotit de urarile ei de bine la adresa mea si a familiei mele pana la cam a sasea spita.

Am ajuns in parcare dupa aproape doua ore petrecute in cladirea aia blestemata: 20 de minute am facut cumparaturi si restul am stat la coada la casa. Merita efortul numai daca pun in calcul experienta acumulata si elementele de folclor pe care le-am dobandit in cel mai indesit lant de supermarketuri din Bucuresti. Conform zicale pandemice: nu iese fum fara iarba de calitate iar in pandemie nici iarba nu creste cum crestea odinioara, am conchis ca nu mai merg la cumparaturi decat insotit de un adult responsabil care sa ma scoata din belelele in care ajung doar ca sa am ce va povesti voua….

Gigadommage

Post navigation


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *